— A intrat într-un joc periculos…
— Foarte periculos… pentru că putea fi arestat, închis, torturat dacă s-ar fi descoperit această practică clandestină suspectă. Este îngrozitor să fii nevoit să te izolezi… să trăiești sub un regim represiv care îți răpește libertatea de a gândi… în așa măsură încât să îți dorești moartea țării tale…
— Ce luciditate!… Și cât curaj!… În cazul bunicului tău…
— Este ciudat că, încă de la început, spui „bunicul tău“ în legătură cu Jun Mizukami, iar eu „bunicul meu“; dar, de fapt, el este bunicul nostru… Suntem veri!
— Da, este adevărat… Nu există nici un motiv să nu îi spun „bunicul meu“.
— Așadar, în cazul bunicului nostru, a continuat Oto, schițând un zâmbet, mă întreb dacă folosirea limbii franceze nu l-a afundat și mai mult în psihoză. Jun, alegând să se adreseze în limba Annei, l-a văzut pe celălalt, pe celălalt Jun, vorbind propria lui limbă, rătăcindu-se, pierzându-și rațiunea, devenind altcineva pe care îl dezaproba… Până la urmă, nebunia a pus stăpânire pe el. Iar suferința și delirul l-au dus la moarte în scurt timp… De fapt, nebunia este o formă de rezistență, cred… sau mai degrabă, aș spune, forma excesivă și ieșită din comun pe care o îmbracă actul de rezistență. Este locul unde se înscrie violența de nedescris… 28
Oto a privit afară. Încet-încet noaptea acoperise cu un văl întunecat copacii din Jardin du Luxembourg.
— Putem lua cina împreună și în seara asta? a întrebat Mizuné cu o voce timidă și ezitantă.
— Dacă dorești. Va fi o plăcere pentru mine! Da, o mare plăcere! La același restaurant?
— Da, a fost foarte bine data trecută.
— Putem merge chiar acum, dacă îți convine. E destul de devreme, sigur găsim locuri.
— Dar mai întâi aș vrea să-ți dau asta.
Mizuné a scos broșura galbenă din sacoșa de pânză.
— Ce este?
— Programul concertelor din stagiune. Aș dori să te invit la un concert din iunie… Va fi ultimul din an și vom interpreta Simfonia a opta de Șostakovici…
— Nu-mi vine să cred!
— M-am gândit că s-ar putea să te intereseze…
— Cum altfel! Voi fi neapărat acolo. Salvez data acum! Când are loc?
— Vineri, 20 iunie.
— Grozav! a exclamat Oto, notând data în jurnal. Nu-ți poți imagina cât de mult înseamnă asta pentru mine! Să te aud interpretând Simfonia a opta! Mi se pare ireal! Dar nimic mai normal dacă mă gândesc bine. Ești violistă la Orchestra filarmonică din Paris… Simfonia a opta a lui Șostakovici trebuia să fie programată într-o zi sau alta… Cine va dirija?
— Un tânăr dirijor leton, Andris Lensons. Și, în prima parte, vom interpreta Simfonia concertantă de Mozart… Și viola solo voi fi eu…
— Extraordinar!… Nu glumești?!
— Nu, deloc! De ce-aș glumi? Citește programul!
— Incredibil! Oare visez? Este de două ori uimitor! Simfonia a opta și Simfonia concertantă! Anna știa această piesă de Mozart… Poate că Jun o cântase numai pentru ea…
— Da, nu pot să nu mă gândesc la ea!
— Și apoi, îmi place atât de mult această muzică… această minunată conversație între cele două instrumente! Cine este violonistul?
— Concertmaestrul. Este excepțional!
— Abia aștept să te aud cântând! Viola ta este un instrument de colecție, sau un instrument modern?
— Cânt pe un Gasparo da Salò din 1565. Nu știu dacă ai auzit de acest lutier…
— Gérard Caussé cântă și el pe un Gasparo da Salò, dacă nu mă înșală memoria.
— Da, chiar așa. Ești foarte bine informat!… De fapt, îl cunosc bine pe Gérard, mi-a fost profesor… O fundație elvețiană mi-a împrumutat viola acum doi ani. Sunt foarte norocoasă. Gasparo nu este la fel de cunoscut ca Stradivarius, dar este absolut fabulos! Mi se pare că am progresat mult de când o am…
— Ce plăcere în perspectivă!
— Mama va fi și ea la concert. Va fi încântată să te cunoască!… Mergem? a spus Mizuné veselă, luând caietul bunicii ei învelit în furoshiki verde pal pentru a-l pune înapoi în sacoșa din pânză de la Le livre d’Or.
A urmat un moment de tăcere.
— Scuză-mă, aș vrea să-ți arăt ceva înainte să mergem la cină, s-a grăbit să spună Oto pe un ton afectuos, punându-și mâna dreaptă pe mâinile lui Mizuné, care se pregătea să pună la loc pachetul verde.
A desfăcut nodul pachetului și a luat caietul Annei. L-a deschis la ultima pagină, goală, dar îngălbenită, și a scos plicul alb din micul buzunar maro lipit acolo.
— Ai văzut-o deja, nu-i așa? a spus Oto scoțând din plicul îngălbenit o fotografie ruptă.
— Da. E fotografia unui tânăr asiatic care este probabil Jun Mizukami… Nanou a păstrat-o cu grijă în amintirea prietenului său, a viitorului său…
Oto a pus-o în fața lui Mizuné ca să o poată privi. Apoi a luat carnetul verde al lui Jun Mizukami de pe caietele cu copertă cartonată ale soției sale, Ayako. S-a dus direct la penultima pagină și i-a arătat verișoarei sale plicul pătrat roz-deschis atașat paginii goale. Mizuné, urmărind cu privirea gestul precis al lui Oto, și-a ținut respirația. În cele din urmă, Oto a scos din plicul uzat, cu degetul arătător și cu cel mijlociu de la mâna dreaptă, o altă fotografie ruptă.
— Privește. Este o fotografie a Annei. Inițial, cele două fotografii erau una. Vezi, le putem pune una lângă alta. Tăieturile neregulate ale celor două bucăți se potrivesc perfect. Uite, există chiar și data…
