Apoi, atenția lui Otohiko a fost atrasă de paginile pe care Anna le rezervase marelui exod din mai 1940: ea povestea, printre altele, o experiență traumatizantă, aceea de a fi îngropat împreună cu unchiul ei un bărbat ucis cu atrocitate în timpul unui raid aerian al nemților. Atunci a fost cuprinsă, scria ea, de o greață violentă și de durată; îi era frică să nu piardă copilul pe care îl purta în pântec.
După ce a primit ultima scrisoare a lui Jun din 23 octombrie 1942, se simțea că Anna se scufundă treptat într-un proces lent de distrugere a propriei persoane din cauza frământării tot mai mari, din cauza absenței oricărui semn de viață din partea prietenului său atât de îndepărtat, dar în același timp atât de apropiat. Ultimele pagini ale jurnalului său conțineau o singură propoziție, repetată obsesiv de sute de ori: „Nici o veste de la Jun“ sau pur și simplu „Nici o veste“.
Ultimul cuvânt, datat 11 martie 1945, era: „Nimic.“
Otohiko a trecut la scrisorile lui Jun. Toate precedau înrolarea lui în armată, ceea ce nu era deloc surprinzător. Potrivit cărților pe care le consultase despre viața soldaților în timpul războiului din Pacific, corespondența lor era supusă cenzurii. În total, șapte scrisori, pe o perioadă de trei ani (din 1940 până în 1942); nu erau multe. Mânat de elanul lui tineresc, de dragostea rămasă departe, bunicul trebuie să-i fi scris iubitei mult mai des pentru a înfrunta distanța aproape infinită care îl despărțea de ea. Dacă i-ar fi scris o scrisoare pe zi, se gândea Otohiko, zâmbind în sinea lui, în mod normal ea ar fi avut de la el vești în fiecare zi! Dar, în condițiile poștei internaționale care erau cele ale vremii, și ele considerabil șubrezite de izbucnirea războiului mondial, multe scrisori se pierduseră fără îndoială pe parcursul călătoriei lor.
Jun Mizukami dădea detalii mărunte ale vieții japoneze regăsite, ca și cum, fără să-și dea seama, voia să o pregătească pentru viitor. Dar vorbea de asemenea, mai ales în ultimele scrisori, despre „nebunia belicoasă“ care cuprinsese oamenii și care, drept consecință, făcea din ce în ce mai dificilă interpretarea muzicii occidentale, considerată de mulți contrară virilității nobile a sufletului japonez, construit de la un capăt la altul pe devotamentul față de Împărat. Se întreba cu îngrijorare cum ar putea să-și găsească în continuare locul într-o țară dominată în întregime de un Stat atotputernic care impune fiecăruia o ordine de valori morale de la care, în mod absolut, nu îi era permis să se dezică. Evident, Jun se simțea legat și zdrobit de intervenția unei puteri implacabile, care îi insulta libertatea morală, aceea a oricărei ființe care gândește, simte, vorbește.
Era aproape ora unsprezece. S-a auzit un chiorăit din stomac, și Otohiko și-a dat seama că sărise peste micul dejun.
Se apropia de sfârșitul citirii scrisorilor lui Jun. A șaptea și ultima lui scrisoare, plină de o atenție delicată și de gânduri pline de dragoste pentru prietena lui și copilul lor, se încheia cu această propoziție care cu siguranță sunase în urechea Annei ca o adevărată frază muzicală, încărcată de dragoste și tandrețe, interpretată de instrumentul prietenului ei:
„În întunericul nopții mele fără stele, pun o mie de săruturi luminoase și sonore pe tot trupul tău care se întinde în fața mea ca un peisaj fermecat.“
Era sfârșitul.
Otohiko a simțit o durere intensă în adâncul inimii.
S-a ridicat de pe scaun; a făcut trei pași spre combina muzicală.
A pus un CD: Simfonia concertantă de Mozart, interpretată de Arthur Grumiaux și Arrigo Pelliccia, o versiune care îi plăcea în mod deosebit. De îndată ce vioara și viola au început să dialogheze, nu s-a putut împiedica să se gândească la bunicul său cântând această lucrare la care trebuia să fi exersat temeinic, ca toți violiștii îndrăgostiți de instrumentul lor, pe când era student la Conservator. Avusese el ocazia să o cânte în fața prietenei sale, așa cum îi promisese, pe baza a ceea ce tocmai citise în jurnalul Annei? 26
Au trecut două săptămâni.
În acea sâmbătă, încă din zori, Parisul era scăldat într-o lumină orbitoare, rar întâlnită iarna. Mizuné lucrase toată dimineața pentru următorul concert al orchestrei. Apoi, pe la prânz, și-a gătit o masă simplă: paste cu bacon și ciuperci, alături de o salată de sfeclă roșie și un ou fiert tare.
Otohiko și-a pregătit lecția de franceză pe care trebuia să o țină luni dimineață la Centrul Cultural Franco-Japonez.
După prânz, Mizuné s-a așezat pe canapeaua portocalie din sufragerie și a deschis cartea lui Oto, în care multe pagini erau acum marcate cu câte un post-it. Mai rămăsese puțin peste o oră înainte de a pleca la Rostand. Începuse să recitească de ieri cartea vărului ei de-al doilea; parcursese jumătate din ea; voia să termine și cealaltă jumătate înainte de întâlnire. Lângă ea se afla o broșură galbenă.
După lecția de franceză, a venit rândul traducerii unui articol din presa japoneză pentru Courrier du monde despre vizita controversată a fostului prim-ministru japonez Junichiro Koizumi la sanctuarul Yasukuni14 cu ocazia Marelui Festival al Toamnei din anul precedent, vizită care a atras, ca întotdeauna, reacții puternice venite de la Beijing și Seul. După care, și-a potolit foamea cu un ou-ochi, o felie de jambon și brânză.
Ea a luat cartea bleumarin și broșura galbenă și le-a băgat în sacoșa de pânză de la Le livre d’Or. Apoi a plecat, închizând ușor ușa apartamentului, de parcă nu ar fi vrut să trezească un copil care tocmai adormise.
El a ieșit din casă la trei și un sfert fix. Întâlnirea era la ora patru. Având în vedere vremea frumoasă, nu a ezitat să meargă pe jos tot drumul. Avea în rucsac jurnalul Annei învelit cu grijă în furoshiki de mătase verde moale, precum și cele două caiete cartonate ale lui Ayako și vechiul carnet verde al lui Jun.
Când Mizuné a ajuns la Rostand, l-a găsit pe Oto în același loc în care stătuse și cu două săptămâni mai devreme. Își ștergea fruntea cu un șervet.
— Bună ziua. Vă este… ah, îți este cald?
— Da, fiindcă am mers pe jos până aici… Ce mai faci?
— Bine. Să zicem că este mica rutină a unei muziciene de orchestră…
— La fel e și pentru mine, regăsesc încet-încet ritmul vieții dinainte, după invitațiile primite în urma premiului…
Chelnerul a venit pentru comandă. Amândoi au cerut un suc de portocale. Oto a scos din rucsac pachetul mic învelit în furoshiki și l-a împins ușor spre Mizuné.
— Mulțumesc pentru jurnalul Annei și pentru scrisorile bunicului, pe care le-am citit evident cu mare emoție. Datorită stilului bunicii tale, care adesea se oprește asupra detaliilor, putem afla cum s-au cunoscut, cum a evoluat și s-a maturizat în dragostea ei pentru Jun și cum, în cele din urmă, războiul i-a distrus nu doar visurile de a-și vedea viața împreună cu cea a prietenului ei, dar în același timp, și mai important, i-a distrus eul, ceea ce o constituia ca ființă umană… Nu știu dacă mă fac înțeles…
— Te gândești la moartea prematură a lui Nanou?
— Da. Și putem spune același lucru despre bunicul, care a fost forțat să se sinucidă… Când a murit Anna?
Au sosit cele două sucuri de portocale. Oto le-a achitat imediat de parcă ar fi vrut să fie lăsați în pace până la plecare.
— În 1946, a răspuns Mizuné când ospătarul a plecat. Mama avea doar șase ani. Se pare că a fost un cancer fulgerător…
— Mi se pare că, din momentul în care bunica ta nu a mai primit vești de la prietenul ei, echilibrul ei psihic a început să se deterioreze progresiv, până când s-a rupt… Cred că asta se poate observa în cuvintele ei. Ceea ce s-a întâmplat cu ea este prăbușirea personalității, ca și la bunicul în cele din urmă… La zece mii de kilometri distanță, se luptau cu același demon… La sfârșit, se poate vedea clar că a fost invadată de o teroare monstruoasă… Ultimul ei cuvânt, „NIMIC“, cu majuscule, a fost scris pe 11 martie 1945… ca din întâmplare, a doua zi după bombardamentele masive care au devastat mari părți ale orașului Tokyo… Bunicul tocmai fusese internat la Spitalul militar care a scăpat miraculos de incendiile care pârjoliseră orașul…
A urmat un moment de tăcere.
— De fapt…
În același timp, Mizuné, la rândul ei, a pronunțase: „De fapt…“. Un zâmbet complice s-a schițat simultan pe buzele amândurora.
— Scuză-mă, spune.
— Nu, nu, eu te-am întrerupt, continuă, te rog.
— Ei bine… Voiam doar să te întreb cum ai ajuns să faci muzică și, mai ales, să alegi viola ca instrument preferat… Care este firul conducător care te leagă de Jun Mizukami? În realitate, aceasta este o problemă care mă preocupă de două săptămâni. Nu am îndrăznit să o abordez data trecută…
— Nu am amintiri foarte precise, dar cert este că am început să cânt la vioară datorită stră-stră-unchiului meu, Fernand.
— Ah, da, cel care ținea bistroul parizian de lângă Conservator?
— Așa este. Știi, am fost foarte apropiați de acest Fernand pe care îl numeam nenea sau nenea Fernand. În copilărie, îi spuneam nenea, se pare, în loc de străunchi. Și am ajuns să adoptăm această pronunție copilărească, începând cu el.
