— Dacă bunicul meu și bunica dumneavoastră ar reveni printre noi, amândoi ar fi copleșiți de întorsătura pe care a luat-o, în șaptezeci de ani, visul lor spulberat de a-și clădi o viață împreună… Ar trebui să-i dezgropăm!
Tonul vocii lui devenise aproape vesel la final.
— Pot să vă pun o întrebare… domnule Takosch?
— Ah! „Otto Takosch“ este un pseudonim pe care mi l-am inventat. Numele meu este de fapt Otohiko Mizukami. Așa că spuneți-mi Otohiko, sau doar Oto, O-T-O, așa cum fac prietenii mei.
— Așa deci!… Mă întrebam de ce această poveste a fost spusă de cineva care are un nume cu rezonanță germanică…
— Scuzați-mă, ar fi trebuit să mă prezint de la început…
— Otto e de la Oto?
— Da, am adăugat un „t“ ca să sune european…
— Iar Takosh?
— Este o anagramă parțială a lui Șostakovici… pur și simplu.
— Ah… nu m-am gândit la asta!
— Aceasta, a continuat Otohiko, arătând spre cartea care stătea pe masă, este prima mea carte. Dându-mi acest pseudonim, am vrut să fiu alături de Jun Mizukami, care își extrăgea energia vitală din Simfonia a opta de Șostakovici…
— Ah, da, acum înțeleg. Totul devine clar… Așa că vă voi numi Oto. Spuneți-mi atunci Mizuné. Prenumele meu complet este Marie-Mizuné, dar toată lumea îmi spune Mizuné…
Au schimbat un zâmbet complice.
— Scuzați-mă, cred că v-am întrerupt mai devreme din cauza numelui meu. Ați vrut să-mi puneți o întrebare…
— Da, de fapt, am vrut să vă întreb cum ați lucrat concret la scrierea acestei cărți, a întrebat Mizuné, apucând volumul cu copertă albastră.
După câteva secunde de tăcere în care părea că se întreabă cum va aranja cuvintele pe care le avea pe vârful limbii, Otohiko a răspuns cu o voce de bas-bariton care a impresionat-o pe Mizuné, pentru prima dată de la începutul întâlnirii lor, prin calitatea vibrației sonore.
— Totul a început cu moartea bunicii mele. Era în 1993. Aveam optsprezece ani. Eram un elev de liceu al cărui viitor se contura cu greutate… După funeraliile ei, care s-au ținut în cea mai strictă intimitate și au reunit doar membrii familiei mele, adică părinții mei și cu mine, am mers la Centrul municipal de incinerare…
Otohiko își amintea de această zi cu totul specială care se scursese în reculegerea doliului și în tăcerea profundă a lecturii. De acea zi în care, în așteptarea încheierii incinerării, citise jurnalul bunicii lui, precum și carnetul personal al bunicului. Mizuné avea impresia că autorul cărții Urechea vede, ochiul ascultă a lipsit pentru câteva clipe din Rostand, din locul real al conversației lor, pentru a intra din nou în pielea adolescentului care fusese atunci.
Revenind pe pământ, Otohiko și-a continuat răspunsul explicând că nucleul cărții sale era într-adevăr alcătuit din faptele relatate în paginile personale ale bunicilor săi și că și-a permis să întrerupă, pe ici-pe colo, cronologia și liniaritatea, lăsându-și imaginația să-și ia zborul, căutând să îmbogățească portretul personajului principal, dar și pentru a insera, dacă era necesar, considerații de ordin istoric sau chiar oarecum filozofice… Cât despre Mizuné, deși atentă la cuvintele tânărului scriitor, dădea din când în când semne imperceptibile de nerăbdare asemănătoare cu cele ale unui intervievator profesionist care dorește să plaseze o propoziție în torentul de cuvinte ale intervievatului. În cele din urmă, cu degetul arătător al mâinii drepte îndreptat în sus, ea a încercat să-l întrerupă.
— Da?
— Aveați optsprezece ani, spuneți, când v-ați pierdut bunica. Deci erați în Japonia în acel moment?
— Bineînțeles.
— Și acum sunteți aici în Franța, dar de când?
— De aproape unsprezece ani.
— Deci, a spus tânăra, încruntându-se ușor, cum se face că ați avut la dispoziție simultan atât japoneza, cât și franceza în timp ce locuiați în Japonia?
— Cum așa?
— V-ați născut într-o familie japoneză, ați trăit în Japonia până acum unsprezece ani… nu-i așa?
— Da.
— Cum de vorbeați și franceza?
— Nu o vorbeam! Franceza este o limbă pe care am învățat-o destul de târziu! a răspuns Oto schițând un zâmbet larg.
— Adică?
— După moartea bunicii… Franceza… era o limbă străină… și este încă o limbă străină pentru mine; am început să o învăț la facultate…
— Așa? Este de necrezut… Pare că ați vorbit dintotdeauna franceza…
— O, da? Dar nu este decât o iluzie… Îmi ascund defectele!
Astfel a ajuns Otohiko să vorbească despre ciudata ruptură de limbaj pe care o descoperise în vechiul carnet al bunicului său, chiar în ziua incinerării trupului bunicii sale, despre întregul lanț nesfârșit de litere ale alfabetului latin care reprezentase o apariție misterioasă în fața liceanului curios care era el la acea vreme …
— Spre sfârșit, a continuat Oto, brusc, însemnările bunicului meu erau scrise într-un idiom de neînțeles pentru cei din jur și, în consecință, pentru mine… Se ascunsese sub vălul protector al limbii pe care o vorbise în timpul zilelor fericite iluminate de muzică și… cu siguranță de iubire… Voiam să înțeleg ce scrisese în limba aceea de nepătruns. Toate acele pagini, mișunând de litere ale alfabetului, dintre care unele erau tăiate sau înlocuite, ici și colo, cu inserții mai mult sau mai puțin lungi de alte litere, păreau să tăinuiască urlete de suferință și contorsionări de durere. În orice caz, acesta e efectul pe care l-au avut asupra mea, vizual… A fost un șoc, un adevărat șoc. Și tocmai acest șoc stă la originea deciziei mele de a învăța limba franceză.
Otohiko s-a revăzut în sala de așteptare a centrului municipal de incinerare. Și-a amintit în ce stare de spirit trăise în lunile dinaintea examenului de admitere la universitate. Cât era de dornic să fie absorbit de adâncurile insondabile ale noii limbi care avea să-l aducă la același nivel cu bunicul său! Încă din primele zile ale noului an școlar, înainte de începerea predării la facultate, începuse să studieze, cu ajutorul unui manual gros, dotat cu trei CD-uri, limba străină a bunicului său, care se înălțase în fața lui ca un munte de escaladat. CD-urile i-au satisfăcut cu greu apetitul devorant pentru muzica limbii. Cât de dornic era de documente sonore, de imagini cinematografice în care sunetele franceze erau oferite din belșug în senzualitatea fremătătoare a celor mai diverse voci masculine și feminine! De câte ori ascultase înregistrarea cu Micul Prinț, citit de Gérard Philipe! De câte ori ascultase cu atenție pagini celebre din Balzac sau Flaubert, citite magistral de Michel Bouquet, Michel Piccoli sau Fanny Ardant! Franceza era ca un regat invizibil, locuit de voci cu timbre variate, pe care le descoperea încet-încet, străbătându-l în sus și în jos, explorându-l până și în cele mai întunecate cotloane. De-a lungul zilelor și săptămânilor, luni și ani la rând, nu încetase să călătorească prin acest regat, ca un neobosit topograf sau cartograf, până în ziua în care dorința de a întrezări, dincolo de aceste voci de o amețitoare varietate, buzele care le rostesc, fețele care le poartă, gesturile care le însoțesc, devenise de neevitat.
Oto era absorbit de gândurile lui. Dar asta nu l-a împiedicat să se uite discret la fața delicat fardată a lui Mizuné. Aceasta își dăduse seama că este privită de tânărul care stătea în fața ei. Simțea, totuși, că privirea fixă ațintită asupra ei vedea ceva care se afla mult dincolo de chipul ei. 23
Se lăsase întunericul. Oto s-a uitat la ceas.
