(…)
1 IANUARIE 1945
Este Anul Nou. Odihnă binemeritată după trei săptămâni de antrenament continuu! Le-am scris părinților mei pentru a le face cele mai bune urări. I-am scris și surorii mele mai mici care, convocată să lucreze la Uzina aeronautică Nakajima, trebuie să meargă în fiecare zi la Fuchu…
(…)
9 IANUARIE 1945
Plutonul al III-lea, de care aparține grupa, a primit misiunea de supraveghere a unei mine de magnetită din Anshan, afiliată la o mare oțelărie, ea însăși atașată la Mantetsu, Compania de Căi Ferate din Manciuria de Sud. Este vorba despre o misiune de câteva săptămâni. E un șantier imens unde lucrează câteva mii de chinezi rechiziționați. Armata Majestății Sale tocmai a furnizat sute de prizonieri pentru a permite minei să-și crească semnificativ productivitatea. Asta mi-a spus, cu un zâmbet feroce și tiranic, un soldat mult mai în vârstă decât mine, care aparținea altei grupe. Am văzut veterani ca el, adică soldați de clasa întâi, cu o vechime de trei-patru ani, comportându-se ca niște proprietari de sclavi fără nici o milă față de „chinezoi“, cum le spuneau…
(…)
10 IANUARIE 1945
Subnutriți, acești prizonieri sunt înfiorător de slabi. Zici că sunt schelete îmbrăcate în piele decolorată, roasă, în plus, plină de răni supurând, cam peste tot… Vederea lor este insuportabilă. Avem dreptul să tratăm astfel ființele umane, chiar dacă sunt dușmani care îndrăznesc să se opună intenției nobile și virtuoase a Prințului nostru Imperial? Sunt oameni ca noi. S-au născut sub un alt cer, într-o altă țară, într-o altă cultură, într-o altă limbă, cu alte moravuri, dar la fel ca noi respiră, au sentimente, gândesc; la fel ca noi, poartă în ei o lume întreagă de idei, emoții, sensibilități… Sunt convins de asta…
(…)
13 IANUARIE 1945
Aflăm că locuitorii unui sat aflat la aproximativ douăzeci de kilometri de garnizoană sunt în complicitate cu Armata a VIII-a terestră, forțele militare conduse de Partidul Comunist Chinez. Mai multe plutoane erau deja instalate când am sosit acolo. Am văzut pentru prima dată un colonel care conducea o operațiune militară, colonelul Yamamoto, căruia i se laudă curajul excepțional. „Satul trebuie transformat în cenușă! Să dispară de pe fața pământului!“ a strigat el cu o voce atât de cumplită, că l-ar fi făcut să pălească pe orice nelegiuit. O bătrână cu părul cărunt aleargă cu un mers împleticit spre un soldat și, apucându-l de picioare cu brațele, îl imploră, printre hohote de plâns care îi zguduie trupul rahitic, să oprească manevra incendiară. Soldatul, agitându-se furios să scape de bătrână, îi trage o lovitură puternică cu piciorul. Ea cade pe spate. În mijlocul acestui spectacol incredibil, am fost cuprins de o panică nebună. Îngrozit, mă mișcam de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta ca o fiară sălbatică ce încearcă să scape dintr-o pădure în flăcări… Auzeam strigăte amenințătoare care veneau de departe, dar care, în realitate, ieșeau prin imitație din propria mea gură ca din botul negru al unui animal feroce… Mi-am dat seama când am auzit pe cineva spunându-mi: „Ce te-a apucat?“ Atunci mi-am revenit brusc și mi-a fost rușine… rușine de mine, rușine că m-am rătăcit, rușine că mă aflu printre distrugători…
14 IANUARIE 1945
Este o zi primăvăratică, iar cerul întunecat al inimii mele este gata să se prăbușească. Am continuat să explorăm aceeași zonă în căutarea altor locuri suspecte. Când am ajuns în cătunul S., nu departe de satul pe care l-am ars ieri, acesta era deja înconjurat de soldați din plutonul al IV-lea. Așezați în rând, am asistat la scenă. Doi chinezi în zdrențe, un bătrân scheletic și o femeie de vreo patruzeci de ani, slabă, dar destul de în putere, tocmai fuseseră arestați. În piața mică era un copac mare cu ramuri groase, un copac care îmi închipui că dă o umbră plăcută și răcoroasă atunci când afară este apăsător de cald… Dar acest copac maiestuos nu era nici pe departe un loc de odihnă pentru cei doi țărani supuși interogatoriului. Au fost atârnați cu ajutorul unei frânghii, unul lângă altul, de două ramuri puternice la aproximativ un metru și jumătate deasupra solului.
Începând de aici până la sfârșitul acestui paragraf, scrisul își pierde claritatea; cuvintele sunt din ce în ce mai prost scrise, liniile prost trasate, formele ideogramelor prost desenate: cel ce scrie este prea grăbit, sau emoția copleșitoare îl împiedică să formeze corect caracterele.
Comandantul plutonului voia să scoată de la ei informații despre gherilele invizibile ale Armatei a VIII-a terestre. Voia să le afle prin orice mijloace. Doi soldați îi interogau cu întrebări scurte formulate în chineză. Țăranii se înconjuraseră cu un zid de tăcere. Atunci soldații i-au lovit fără milă din toate puterile cu săbiile lor de bambus. Bătrânul, strângând din dinți, suporta durerea. Și i-a spus câteva cuvinte femeii – bănuiesc că i-a cerut să nu dezvăluie nimic. Loviturile cu patul puștii au căzut apoi asupra trupurilor lor deja crunt învinețite. Dar nimic nu a ieșit din gura celor doi săteni. Nimic. Absolut nimic. Trebuie să mă opresc aici, pentru că e ora de culcare. Voi continua mâine…
(15 IANUARIE) Continuarea a ceea ce am notat ieri… Atunci comandantul și-a scos sabia, sabia lui adevărată. Mai întâi l-a lovit mortal pe bătrân. Un jet puternic de sânge i-a țâșnit din gât. Femeia a urlat de groază și de ură. I-a înjurat cumplit pe soldați și l-a scuipat în față pe comandantul plutonului. Acesta, ștergându-și fața cu mâneca uniformei lui de subofițer, cuprins de o furie de nestăpânit i-a smuls, în câteva clipe, hainele de pe ea – tunica de pânză de iută, două bluze destul de groase puse una peste alta, pantalonii. Era pe jumătate goală. „Nu-i rău“, a spus comandantul, lovind sânii goi ai femeii cu o sabie de bambus, în timp ce ea continua să profereze injurii pe care nimeni, fără îndoială, nu le înțelegea. Comandantul a strigat în direcția soldaților săi: „Priviți, vă arăt cum trebuie să o faci să tacă pe această canalie!“ Deodată și-a înfipt baioneta în organele genitale ale femeii. „Ah, nu…“ Acele două biete silabe mi-au scăpat din gură în timp ce închideam ochii. Câțiva soldați din rândul meu și cel din față m-au privit pe furiș. Moarte instantanee. Nici măcar nu a avut timp să scoată strigăte de durere, furie, revoltă. La poalele copacului s-a format o baltă de sânge. N-aș fi crezut niciodată că o ființă umană poate fi capabilă de o asemenea violență, de o asemenea barbarie.
(…)
30 IANUARIE 1945
Acest „ah, nu…“ m-a costat scump. Destul de repede, silabele mărunte rupte din durerea mea plină de compasiune au ajuns la urechea comandantului plutonului al III-a, sergentul-major Ashibé. La două zile după ce ne-am întors în cazarmă, sergentul-major a venit să ne interogheze. Eram toți aliniați, așa cum se face când superiorii ne vorbesc. „Printre voi se află cel puțin unu care a dat semne de dezacord sau chiar de rebeliune atunci când șeful plutonului al IV-lea a scăpat de cei doi complici criminali ai armatei a VIII-a terestre. Cine e? Răspunde și fă un pas înainte!“ Tăcere. Ce să fac? După o tăcere lungă și grea, am recunoscut că eu sunt cel care șoptise acel „nu“ de jale… Sunt epuizat, nu mai pot continua… Reiau mâine.
31 IANUARIE 1945
Sergentul-major Ashibé m-a întrebat ce m-a făcut să scot acel slab „ah, nu…“. I-am răspuns că nu mă așteptam la acte de tortură de o asemenea cruzime din partea onorabilei armate japoneze care încerca, din câte aflasem, să răspândească printre vecinii noștri din Asia virtuoase efecte ale bunăvoinței Majestății Sale Imperiale. Tratatul de la Geneva din 1929, am continuat, prevedea că prizonierilor ar trebui să le fie acordat un tratament umanitar, indiferent de naționalitatea lor. Știu că acest text a fost publicat în 1937 de Armata și Marina Imperială. Așadar, am crezut în mod firesc că populațiile civile ale unei țări inamice au beneficiat de un tratament umanitar demn de acest nume… Vocea îmi tremura, dar am putut să scot din camera întunecată a craniului meu ideile arzătoare care clocoteau acolo după vederea scenei insuportabile din cătun. „Ești comunist! Ești roșu și-ncă roșu-aprins!“ În momentul în care a rostit aceste cuvinte, pe un ton plin de ură, sergentul-major Ashibé mi-a cârpit două palme magistrale. Am căzut, m-a ridicat, mi-a dat un pumn în față și unul în stomac. Am căzut din nou, m-a ridicat și, în cele din urmă, a înhățat o pușcă ce se sprijinea de perete pentru a-mi da o lovitură fulgerătoare cu patul ei. Am leșinat… Corpul meu, suferind o violență de neimaginat, nu mi-a mai aparținut. A trebuit să fiu îngrijit câteva zile la dispensar.
(…)
5 FEBRUARIE 1945
Un soldat mi s-a adresat la closete. „Ești mai bine? Mai ai încă fața umflată…“, mi-a spus el. Mi-am dat seama, din felul în care vorbea, că era un soldat veteran de al treilea sau al patrulea an. „Mulțumesc, sunt mai bine, domnule veteran…“ „Scutește-mă de acest «veteran»… Indiferent dacă ești recrut sau veteran, nu ești decât o piesă jalnică de unică folosință în corpul celor opt sute de mii de soldați ai armatei din Guangdong. Spune-mi Ninomiya. Sunt soldat clasa a III-a… din plutonul al IV-lea.“ „Bine. De cât timp sunteți…“ „De doi ani.“ „Și mai sunteți încă soldat de clasa a III-a după doi ani de serviciu?“ „Există un motiv pentru asta…“ Simțind că se apropie cineva, a coborât vocea: „Dacă vrei să auzi continuarea, ne putem întâlni aici mâine seară cu puțin înainte de masă…“, a spus el cu un zâmbet vag.
6 FEBRUARIE 1945
Nu am putut vorbi cu Ninomiya. Mai erau doi soldați la closet. Nu este deloc ușor să găsim un moment să fim doar noi doi… mai ales că nu suntem din același pluton. Domnește o liniște profundă. Trebuie să fie două sau trei dimineața. Mă ascund sub pătură să scriu cu mica mea lanternă pe care o fixez între picioare, ca să lumineze cât mai puțin. Nu e rea această metodă.
(…)
9 FEBRUARIE 1945
În sfârșit, l-am revăzut pe Ninomiya. Are un frate care se află în prezent în închisoare. Este un „criminal în gândire“, cum se spune (ce expresie oribilă!). Un profesor de științe într-un liceu, participant la un cerc de lectură care publicase în secret un ziar despre gândirea liberală. Cercul a fost anihilat. Membrii activi, inclusiv fratele său mai mare, au fost cu toții arestați. Acesta este motivul pentru care Ninomiya, absolvent de Drept, este urmărit îndeaproape de subofițerii plutonului. A avut, mi-a spus el, mai multe ședințe de corecție asemănătoare cu a mea. De altfel, avea răni abia cicatrizate pe frunte și în jurul ochilor. Și-a cerut scuze că nu a avut curajul să mă apere, dar s-a grăbit să adauge: „Nimeni nu poate lupta împotriva statului militarist și a armatei sale fanatizate. Acest război de agresiune colonială este ca un tren condus de un nebun, nimeni nu îl poate opri…“ Ninomiya m-a sfătuit să mă feresc de doi soldați veterani care sunt „regii linșajului“. „Au suferit, la fel ca tine, violențe nefondate când ei înșiși erau recruți; devenind la rândul lor veterani, acționează în același mod față de soldații proaspăt înrolați. Aceasta este Armata Împăratului. Bătrânii și superiorii se bucură de o putere absolută pe care sunt convinși că o primesc direct de la Împărat și pe care cred că o pot exercita, fără să suporte nici o consecință, asupra ființelor pe care le consideră structural inferioare…“ Nu pot uita zâmbetul trist pe care mi l-a aruncat când a plecat.
15 FEBRUARIE 1945
Am fost puși să scriem o scrisoare de adio. Se pare că ziua în care ne vom alătura frontului este iminentă… Comandantul de grupă, Yamada, după ce ne-a indicat formula cu care să începem scrisoarea, ne-a ținut un scurt discurs: „Nu știm când va fi convocat regimentul nostru să plece pe câmpul de luptă. Odată angajați în realitatea dură de zi cu zi a luptei, nu trebuie să mai doriți să vă întoarceți vii la viața civilă, cum de altfel știți cu toții din prima zi a înrolării. Chiar și în iminența morții, vă veți dedica toată puterea fizică și mentală cauzei nobile a Imperiului nostru, considerând că viața voastră este la fel de ușoară ca pana de pasăre. Și trebuie să considerați că eventualitatea de a vă grava numele de soldat veșnic credincios și eroic al Majestății Sale Imperiale este cea mai mare bucurie de războinic pe care v-o puteți imagina. Vă dau o oră. Scrieți-vă scrisoarea de adio având în minte aceste cuvinte. Când veți fi morți, armata din Guandong se va ocupa să o ducă la destinatar.“ Ceea ce a spus el sunt, aproape textual, cuvintele unui articol din „Instrucțiuni pentru câmpul de luptă“.
(…)
18 FEBRUARIE 1945
Stupoare! Am aflat de moartea soldatului Ninomiya. S-a sinucis în miez de noapte, cu arma sa, în closet. Mi s-a spus că a fost brutalizat și umilit timp de trei zile, nu doar de subofițeri, ci și de veterani sadici. Nimeni nu-și poate imagina în ce singurătate, în ce durere fizică și morală a trecut la actul suprem. A preferat să se elibereze de povara vieții lui de soldat, care nu a fost pentru el decât un coșmar. La ce se gândea când era pe cale să se cufunde în neant, unde a găsit ultima picătură de energie vitală care îi mai rămăsese? Din ce eveniment fericit? Sau a blestemat cruzimea destinului său? Imediat ce mi-am pus această întrebare care va rămâne fără răspuns, am auzit brusc cum îmi răsună în minte acel început profund neliniștit al Simfoniei a opta de Șostakovici. Trecuse destul timp de când nu mi se mai întâmplase… M-am gândit la Vladimir, care, plin de entuziasm, a avut amabilitatea să-mi trimită partitura de atât de departe… Ce s-a întâmplat cu el? În armată, sinuciderea este considerată un act de lașitate. Este mai presus de toate o dezonoare insuportabilă pentru superiorul său direct. Comandantul plutonului al IV-lea și-a revărsat toată furia asupra recruților săi. I-a adunat în curte. „Sinuciderea este un soi de muiere stricată. Așa că veți primi un remediu preventiv!“ a strigat el. Zis și făcut. Le-a dat tuturor o lovitură cumplită de bici, ca o salvă de mitralieră. După care, i-a pus să facă flotări timp de douăzeci de minute… Doar ca să-i determine să îl urască pe Ninomiya…
(…)
20 FEBRUARIE 1945
Continuarea cazului Ninomiya. Se pare că au găsit printre lucrurile sale primul volum din Capitalul lui Marx (în germană!) pe care îl citea în secret, nu știu când și unde…, dar singurul loc probabil este closetul, așa cred… Ieșit din comun era că volumului îi lipseau jumătate din pagini… De fiecare dată după ce citea o pagină, o rupea… cu siguranță ca să o mănânce. Mă duce cu gândul la anumiți studenți care, dornici să învețe engleza, mâncau paginile dicționarului lor pentru a-și însuși cuvintele… Sau poate corespundea dorinței lui de a șterge urmele lecturii sale periculoase…
(…)
25 FEBRUARIE 1945
