Otto se pregătea să plece. Era frig. Ploaia care începuse să cadă la sfârșitul dimineții încetase, iar cerul se înseninase pentru o scurtă perioadă, ca apoi, pe la ora două, să o ia din nou de la capăt cu înverșunare. A renunțat să meargă la întâlnire pe jos. A luat autobuzul 38 și a coborât la Jardin du Luxembourg.
Contrar temerilor sale, nu erau mulți clienți la Rostand. Otto a observat imediat o tânără singură, cu părul castaniu-deschis, ondulat, așezată în fundul sălii luminate de o lumină pală, portocalie. Avea în mâini o carte cu coperta bleumarin. De departe, nu putea fi complet sigur, dar probabil era romanul lui. A înaintat spre ea. Când a ajuns la masa ei, ea a ridicat instinctiv capul; apoi l-a privit pe tânăr drept în ochi de parcă i-ar fi comparat chipul cu imaginea pe care și-o făcuse despre el din fotografiile publicate în presă de când primise premiul. Trei secunde mai târziu, ridicându-se, ea i-a aruncat un zâmbet fermecător.
— Bună ziua. Otto, a spus el cu o voce slabă, strângându-i mâna.
— Bună ziua. Vă mulțumesc că ați acceptat cererea mea oarecum neobișnuită…
S-au așezat unul în fața celuilalt. Scriitorul și-a aruncat privirea pentru o fracțiune de secundă către oglinda din spatele tinerei, care ocupa tot peretele din spate al cafenelei: i-a văzut ceafa albă scoasă la iveală de părul prins într-o coadă de cal.
— V-am făcut să mă așteptați?
— Nu, am ajuns doar de câteva minute, a răspuns tânăra, închizând cartea și așezând-o cu delicatețe așa încât se putea citi titlul.
— Am calculat greșit timpul de călătorie cu autobuzul. Scuzați-mă. De obicei merg pe jos. Dar cu ploaia asta…
— Nu locuiți departe?
— În Arondismentul paisprezece. Îmi ia puțin mai mult de jumătate de oră pe jos… Sper că nu a fost prea complicat pentru dumneavoastră să veniți aici…
— Nu… E perfect pentru mine, locuiesc în al cincisprezecelea.
S-a lăsat tăcerea.
— Deci mi-ați citit cartea…
— Da, desigur. De aceea v-am scris.
— Vorbiți despre „emoție puternică și de-a dreptul tulburătoare“ în scrisoarea dumneavoastră, dacă îmi amintesc bine…
Tânăra și-a îndreptat privirea spre ospătar, care tocmai se postase în spatele interlocutorului său; acesta s-a întors și i-a adresat un salut discret.
— Bună ziua.
— Aș dori doar un ceai, vă rog.
— O cafea dublă pentru mine, a adăugat Otto Takosch.
Băiatul a dat din cap, spunând încet „foarte bine“, și a plecat imediat.
— Spuneți că bărbatul pe care îl imortalizați este bunicul dumneavoastră patern, pe care nu l-ați cunoscut…
— Da, așa este.
— Ei bine, mă întreb dacă bunicul dumneavoastră nu este și al meu… tatăl mamei mele…
— …
Uluit, tânărul, făcând ochii mari, a rămas nemișcat și mut.
— Mă numesc Marie-Mizuné Clément-Melchionni. Bunica mea maternă a cunoscut un muzician japonez, mai exact un violist, la Paris. Era la sfârșitul anilor treizeci… Numele lui era Jun Mizukami. Dar au fost nevoiți să se despartă din cauza războiului. Jun Mizukami a luat unul dintre ultimele vapoare, dacă nu chiar pe ultimul, de pe linia Marsilia-Yokohama ca să se întoarcă în țara sa. Bunica mea era însărcinată în acel moment. A născut o fetiță în 1940. Este mama mea, Agnès. Între Franța și Japonia, corespondența s-a menținut intermitent, dar într-o zi s-a oprit dintr-un motiv necunoscut. Era în 1942… Poate că fusese chemat la război…
Chelnerul s-a întors să pună ceaiul și cafeaua pe masă.
— Îmi termin tura, vă rog, puteți plăti?
Fiecare și-a achitat partea.
— Știu că a locuit la Paris, a spus scriitorul. Știu că a cunoscut-o pe o anume Anna și că a avut cu ea o fetiță pe nume Agnès pe care nu a văzut-o niciodată… Dar cam asta e tot ce știu despre acea perioadă a vieții lui… Dacă pot pune această întrebare cam indiscretă, care este sursa informațiilor dumneavoastră?
— Chiar jurnalul bunicii mele, Anna, pe care l-am găsit recent… De fapt, l-am găsit imediat după ce am citit cartea… Zăcea uitat în podul casei mamei mele fără să știe nimeni de el. A fost depozitat sau… ascuns într-o cutie de pantofi.
Așa că Mizuné a povestit pe larg și în detaliu cum, într-o seară de noiembrie a anului precedent, după concertul ei inaugural ca șefă de partidă a Orchestrei filarmonice din Paris, pătrunsese pe calea providențială care ducea la descoperirea minunată și copleșitoare a romanului Urechea vede, ochiul ascultă, condusă parcă de mâna invizibilă a unei divinități binevoitoare și ocrotitoare.
— …iată, a spus ea, acum ați aflat de ce am vrut neapărat să vă cunosc.
Imediat ce Mizuné și-a terminat povestea, tânărul scriitor a vorbit fără a face loc nici unui moment de tăcere. Entuziasmat de ceea ce tocmai auzise, a dat frâu liber cuvintelor, reținute până atunci, asemenea unui râu împiedicat să se reverse cu ajutorul nenumăraților saci de nisip puși stavilă în timpul unei ploi diluviene.
— Și dumneavoastră sunteți violistă! a exclamat el. Este incredibil! Deci ați interpretat rolul lui Sancho Panza în acest concert de două ori memorabil! Știți, Don Quijote de Strauss este o lucrare pe care o iubesc enorm! Arta variațiunii este excepțională! Cavalerul tristei figuri și scutierul său sunt atât de bine întruchipați…
— Eu însămi sunt fermecată de personajul pe care l-am interpretat… a spus Mizuné calm.
— În plus, în program, era Simfonia a unsprezecea de Șostakovici! Este greu de imaginat! Dacă aș fi știut, m-aș fi dus sigur să mă strecor în sală! În sfârșit, dacă am înțeles bine, este datorită acestui domn pe care l-ați întâlnit în autobuz… Fără el, nu am fi stat aici de vorbă…
— Mai devreme sau mai târziu v-aș fi găsit pentru că am o librărie foarte bună lângă casă, condusă de un nemaipomenit devorator de cărți. Dar este adevărat că domnul din autobuz m-a pus în legătură cu cartea prin Le Monde des livres…
S-au privit îndelung fără să scoată vreun cuvânt. Trecuse mai puțin de o oră. Ceaiul tinerei, abia început, era rece, în timp ce tânărul, total absorbit de conversație, nici măcar nu se atinsese de cafea.
Laureatul premiului literar pentru Memorii istorice a ieșit din tăcere, murmurând din vârful buzelor:
