— Se întâmplă adesea în familii…
— Ți-am spus mai devreme că mama mea avea doar șase ani când și-a pierdut mama.
— Da.
— Deci a fost crescută de Fernand, unchiul ei. Și când m-am născut eu, în 1972, Fernand era încă acolo. Era un om bun, foarte grijuliu. Un adevărat gentleman, după spusele mamei… Întrucât s-a despărțit destul de repede de partenerul ei și a trebuit să lucreze – era institutoare, ca mama ei – mă lăsa adesea cu nenea Fernand. Și acesta, într-o zi, mi-a dat o vioară micuță pentru copii. Aveam cinci sau șase ani, cred…
— Îi plăcea muzica?
— Ah, da! Îmi amintesc că, de fiecare dată când mergeam la el acasă, se auzea muzica! Locuiam foarte aproape de casa lui, pentru a putea să aibă grijă de mine cu ușurință dacă era necesar.
— Era în cartierul Conservatorului… în al optulea arondisment?
— Nu, locuiam în al cincisprezecelea atunci, foarte aproape de locul în care locuiesc acum. Nenea mai avea bistroul lui, dar îi încredințase conducerea unui prieten apropiat, dacă nu mă înșel…
Mizuné a luat o înghițitură de suc de portocale. Oto a făcut la fel. Până atunci nu se atinseseră de pahare. Ea a întors capul spre ceasul de perete, care arăta cinci și un sfert.
— Te grăbești?
— Nu, deloc. Dimpotrivă, am destul timp. Dar trece repede, nu-mi vine să cred.
— Deci Fernand se află la originea trezirii pasiunii tale pentru muzică…
— Da. Din câte am aflat de la mama mulți ani mai târziu, el luase legătura cu profesori de la Conservator pe care îi cunoștea bine, erau foștii săi clienți. A vrut să primească niște sfaturi în legătură cu educația mea muzicală.
— Și alegerea violei…
— Eu am vrut să trec la violă. Dar nenea are oricum ceva de-a face cu asta. Pentru că asculta tot timpul lucrări pentru violă… Era instrumentul lui preferat, fără îndoială…
— De exemplu, fragmente care sunt citate în jurnalul Annei…?
— Cu siguranță… Dar eram prea micuță ca să știu asta. El a murit când aveam doisprezece ani, la nouăzeci și șapte de ani… La trei ani de la moartea lui am optat pentru violă… în urma descoperirii Sonatei Arpeggione de Schubert interpretată de Gérard Caussé.
— Ah, da, înțeleg… Ce muzică frumoasă! Este de obicei interpretată de violonceliști, dar poate fi redată magnific de o violă…
— Așa cred și eu, s-a grăbit să adauge Mizuné pe chipul căreia înflorise un zâmbet discret.
Și a adăugat imediat:
— Ca și Suitele pentru violoncel solo de Bach…
— Da, absolut… Gérard Caussé a realizat o versiune magnifică! Crezi că interesul lui Fernand pentru violă, a continuat Oto, era legat de faptul că l-a cunoscut pe bunicul meu?
— Nu există nimic care să dovedească asta, dar cred sincer că da. Fusese marcat de bunicul tău, asta e sigur… De exemplu, imaginează-ți că, imediat ce s-a pensionat, a început să învețe japoneza… Se pare că a luat lecții cu o cântăreață japoneză de-a lungul mai multor ani!
— Așa deci!
— Și prenumele meu, Mizuné, el i l-a sugerat mamei mele.
— Este adevărat?… E un prenume foarte rar, aș spune chiar extrem de rar… În orice caz, e prima dată când întâlnesc o persoană al cărei nume pune la un loc „apa“ și „sunetul“ și care astfel se numește, într-un fel, Muzica apei! Este într-adevăr foarte frumos numele tău! Îl felicit pe Fernando!
Oto a scos un pix din buzunarul interior al jachetei și a trasat cu grijă cele două ideograme pe spatele bonului de bistrou pe jumătate rupt. Mizuné, cu capul înclinat, urmărea mișcarea liniilor care apăreau una după alta.
— Și… prenumele tău, Otohiko, cum se scrie? a întrebat Mizuné, pronunțând hi ca pe un „i“.
El a scris la fel de încet și meticulos cele două kanji ale prenumelui său ca și cum ar fi fost litere de tipar. Cele două prenume în ideograme, cu citirea lor cu litere mici alfabetice, erau așezate unul lângă celălalt. Un gol în mijloc le despărțea pentru a le distinge unul de celălalt:
Oto o privea pe Mizuné cu mulțumire și bucurie.
— Ai observat ceva? a întrebat-o el.
— Se pare că aceste două caractere sunt la fel, a răspuns Mizuné, arătând cu degetul către cele două ideograme din mijloc.
— Corect! Avem în comun kanji, care înseamnă „sunet“. În cazul tău, se pronunță „né“. În franceză; în al meu, „oto“…
— Prenumele tău ce înseamnă…?
— Ei… aș spune… Prinț al sunetelor, sau al muzicii…
— Nu se poate! Incredibil!… Deci ești un fel de Orfeu, dacă am înțeles bine! Orfeu este prințul lirei! În plus este și mai potrivit din moment ce, dacă ne gândim bine, încerci să-ți readuci la viață bunicul într-un fel…
Oto a devenit gânditor. Apoi, câteva secunde mai târziu, a murmurat, de parcă ar fi vorbit singur:
— E adevărat… (a urmat un lung moment de tăcere) Ce am încercat să fac a fost să readuc la viață amintirea asasinată a bunicului meu. Dar… îndrăznesc să sper că istoria lui personală va duce cu gândul la toți criminalii în gândire torturați sau uciși, este oribil, dar așa se numeau la acea vreme oamenii care refuzau să se alinieze în ordinea teocratică a Statului Imperial. Mi-ar plăcea să-i readuc și pe ei înapoi din tărâmul morților…
— Da, de aceea îți spun că în cartea ta există o dimensiune orfică… Orfeu nu reușește să o reînvie pe Euridice, dar reușește să-i perpetueze memoria în chiar eșecul lui… și devine muzicianul prin excelență… Tu ești un muzician în felul tău!
— E frumos din partea ta să-mi spui asta… Nu mă gândisem la toate acestea… Acum că îmi spui, sunt fermecat de rezonanța dintre prenumele meu și povestea lui Orfeu care îi impresionează pe Hades și pe Persefona în regatul morților… Dar nu cred că imaginea lui Orfeu i-a trecut vreodată prin minte bunicii… Ea a fost cea care a vrut să port acel prenume…
