Oto i-a răspuns imediat: „Da, este extrem de grav. Dar tatăl meu este bine. Nimic nu a fost distrus acasă…“. Într-adevăr, îi telefonase tatălui său la Tokyo ca să se asigure că se află în siguranță în această situație de criză. Reușise să obțină legătura după mai multe încercări. Takashi nu trăise niciodată în viața lui zguduituri atât de violente, dar în afară de câteva cărți care căzuseră de pe rafturi, nici o pagubă, uf… Era bine, chiar dacă unele articole precum hârtie igienică începuseră să lipsească din supermarketuri.
Oto s-a așezat din nou în fața ecranului computerului pentru a urmări operațiunile de răcire a reactoarelor în fuziune. A văzut elicoptere aruncând apă…
Mizuné s-a întors pe la douăsprezece și jumătate.
— Ce mai faci? Ești îngrijorat?
— Da. După spusele tatei, chiar și în Tokyo, care este totuși la două sute cincizeci de kilometri de epicentru, s-a zguduit foarte puternic. S-a speriat foarte rău, dar casa a rezistat perfect.
— E liniștitor…
— Dar… îngrijorătoare este centrala nucleară… Din câte am înțeles, este absolut necesar să reușească răcirea reactoarelor… Altfel, este o cata… Este ca și cum ne-ar lovi o a treia bombă atomică…
Brusc, Oto a căzut într-o tăcere meditativă în timp ce arunca pe furiș câte o privire către ecranul computerului.
— Spune-mi, a fost bine? a întrebat el câteva secunde mai târziu.
A privit și a mângâiat burta evident proeminentă a soției sale. Deodată, a fost asaltat de o neliniște cumplită: inima îi palpita; trupul îi tremura; mintea, tulburată grav, rătăcea în toate direcțiile, fără țintă, în așa hal încât își simțea întreaga ființă plonjată într-o stare de risipire incontrolabilă. În cele din urmă, încă pradă unei agitații aproape dureroase a inimii, a ridicat capul. Mizuné i-a oferit un zâmbet strălucitor. Iar acesta, ca prin farmec, a readus calmul în sufletul soțului ei. Mizuné a răspuns:
— Da, foarte bine. M-a întrebat dacă vreau să știu dacă este băiat sau fată. Se pare că din săptămâna a douăzeci și cincea putem afla sexul bebelușului la ecografie. Sunt în a douăzeci și șaptea.
— Și atunci?
— Am ezitat… apoi, până la urmă, am zis: „Mi-ar plăcea…“. Atunci mi-a spus că… Ghici.
— Este o fetiță!
— Da-a-a-a! Te bucuri?
— Sigur că da. M-aș fi bucurat și dacă era băiat! Dar ar fi grozav să avem o fetiță care să semene cu tine!
— Va trebui să ne gândim în curând la prenumele ei…
— M-am gândit deja la asta!
— Ah, da? Nu mi-ai spus…
— Pentru că încă nu știam… Nu am vrut să fiu ridicol…
— Deci ce prenume?
— Vrei să-l afli acum?
— Da, bineînțeles!
— Ce zici de „Mona“?
— E drăguț. Mă duce cu gândul la Mona Lisa…
— Ah, da… este adevărat… Dar nu m-am gândit nici măcar o secundă la modelul lui Leonardo da Vinci!
— Atunci, de ce Mona?
— Pur și simplu am luat o literă de la prenumele fiecăreia dintre cele patru persoane a căror amintire o va purta acest copil: Mizuné, Otohiko, JuN și AnnA…
Mizuné, fără să scoată un cuvânt, i-a înconjurat gâtul cu brațele înainte de a-l săruta pe buze. Amândoi se gândeau, fiecare în minte, la concertul de neuitat din 20 iunie 2008 și la apariția trecătoare a ciudatului cuplu fantomatic pe care îl întâlniseră în acea noapte fiecare în visul lui.
— Știi, nu ți-am spus, dar mă gândisem la „Reine“, șopti Mizuné, ținându-și în continuare brațele în jurul gâtului soțului ei.
— Da? „Reine“ ca soția unui rege?
— Da. Este o idee care mi-a venit în minte când am aflat că sunt însărcinată… gândindu-mă la posibilitatea de a fi fată…
— Este un prenume rar… Nu-i așa? În orice caz, nu cunosc pe nimeni care să se numească Reine.
— Este rar, este adevărat, dar există. La Conservator, odată, am avut șansa de a întâlni o violoncelistă pentru o lecție de muzică de cameră… Era destul de bătrână, probabil la sfârșitul carierei, dar era extraordinară. Numele ei era Reine Flachot.
— O, da?…
Oto a devenit gânditor de parcă scotocea prin amintiri de demult.
— Parcă îmi spune ceva… Nu a fost profesoară la Tokyo?
— Nu știu. În plus îmi amintește de Ré-i-né…
O străfulgerare a luminat chipul lui Oto.
— Așa este! a exclamat el. Dar atunci de ce să nu le punem unul lângă altul?
