— E un adevărat bazar în pod. Poate că sunt lucruri acolo… E îngrozitor că nu am avut niciodată curajul să mă uit cu atenție… Pe de altă parte, asta este ceea ce am păstrat de la Nanou, a răspuns Agnès pe un ton ferm și vesel.
În timp ce își punea ceașca cu ceai de mușețel pe masă, Agnès a arătat spre micul ceas auriu pe care îl purta la încheietura mâinii stângi.
— Se pare că îl purta când a murit. Nu avea nici colier, nici cercei, nici inel, nimic. Nu avea decât ceasul acesta la încheietura mâinii, după spusele unchiului Fernand. Și mi-a spus cu voce emoționată, îmi amintesc foarte bine: „Este amintire de la mama ta, păstrează-l cu mare grijă.“ Tocmai împlinisem cincisprezece ani.
— Mai merge?
— Perfect.
— Uimitor, după mai mult de șaptezeci de ani…
Agnès l-a luat de la încheietura mâinii pentru a i-l da fiicei ei. Aceasta l-a examinat din toate unghiurile. Ceva de pe spatele ceasului i-a atras atenția.
— Se pare că are o inscripție pe el… Știai asta, mamă? Este scris foarte mic…
— Oh, nu! Cum ai vrea să fi știut? Te uiți la cadran, nu la spatele unui ceas!
— Nu pot să citesc, e prea mic…
— Ia lupa de pe bufet! a spuse Agnès, făcând un gest abia ascuns de nerăbdare.
Pe chipul lui Mizuné a înflorit un zâmbet încântător.
— Scrie: „Pentru Anna, iubirea mea.“
— …
— Mâine-dimineață, voi urca în pod, a spus violista pe un ton hotărât. 14
Mizuné a găsit într-un colț din pod încărcat cu obiecte două lucruri prețioase, bine depozitate într-o cutie de pantofi: un caiet de școală în care Anna își descrisese sentimentele și șapte scrisori mai mult sau mai puțin lungi de la Jun, puse la un loc în ordine cronologică.
În trenul care a adus-o duminică seara înapoi la Paris, a început să urmărească pas cu pas, în caietul foarte decolorat al bunicii, trăirile sufletului și parcursul gândurilor ei. A aflat cum îl cunoscuse Anna pe muzicianul japonez; cum s-a adâncit relația dintre ei; cum au avut grijă de dragostea lor. Și-a dat seama cât de înțelegător și binevoitor fusese unchiul Fernand față de nepoata lui; a înțeles cât de mult îl apreciase pe prietenul ei violist, serios și pasionat în munca lui, credincios și devotat în prietenie; Fernand fusese un fel de înger păzitor pentru tânărul cuplu. Cuvintele lui Nanou despre orele petrecute la Marsilia alături de tânărul muzician pe care îl adora, chiar în momentul în care destinul urma să îi despartă, acel destin de a se fi născut în două țări atât de îndepărtate geografic una de cealaltă, erau deosebit de emoționante. Ce sfâșiere, ce tortură, cum să fi putut rezista unei asemenea dureri?
Jurnalul se încheia în ianuarie 1945. În acele pagini, de altfel, puține la număr, referitoare la perioada în care cei doi tineri comunicau la distanță, toate gândurile Annei se învârteau, firește, în jurul prietenului ei îndepărtat. Apoi, pe măsură ce veștile deveniseră mai rare, numele lui Jun apărea din ce în ce mai puțin. La sfârșit, de-a lungul paginilor, reveneau aceleași cuvinte: „Nici o veste.“ Mizuné, la o distanță de peste șaizeci de ani, împărtășea fizic durerea lui Nanou: a simțit o apăsare în piept care o făcea să se gândească la o criză de angină pectorală ca acelea de care, câteodată, pe neașteptate, suferea mama ei.
— Doamnă, am ajuns la Austerlitz…
Vocea bărbatului a făcut-o să tresară.
— Ah, scuzați-mă, i-a răspuns Mizuné controlorului.
Întoarsă acasă, Mizuné a început să citească scrisorile lui Jun. Stăpânită de emoție, le-a citit una după alta, de parcă ar fi fost ea însăși Nanou, devorând fiecare cuvânt al iubirii ei, de parcă ar fi devenit adevărata destinatară a scrisorilor. La început, Anna primise cu regularitate știri din țara îndepărtată, cel puțin o dată la două sau trei luni. Apoi, scrisorile s-au rărit clar pentru a se opri într-o zi brusc. Erau scrisori scrise cu grijă, aproape caligrafiate, într-o franceză simplă, presărate ici-colo cu stângăcii gramaticale și sintactice, caracterizate printr-un vocabular restrâns și expresii uneori ciudate pe care Mizuné nu le înțelegea întotdeauna. Dar se simțea la scriitor, mai ales în primele scrisori, lungi și detaliate, o foarte mare sinceritate, o dragoste debordantă, o inefabilă blândețe a inimii.
Se făcuse târziu. Trebuia să se odihnească, pentru că a doua zi avea repetiție cu orchestra. Înainte de a pune la loc scrisorile și caietul în cutia de pantofi, Mizuné a răsfoit din nou jurnalul lui Nanou. Îi era greu să-și părăsească bunica, pe care a găsit-o vie în aceste pagini înnegrite de cerneala durerii. Ultimele șapte erau goale, dar, când a ajuns la sfârşit, a fost surprinsă să găsească un buzunăraș maro lipit de pagină. Acolo se vedea capătul unui plic alb ușor îngălbenit. Mizuné l-a scos; era un plic poștal folosit de Jun pentru a-i trimite Annei una dintre scrisorile sale:
Domnișoarei Anna Melchionni
74 rue de Rome, arondismentul 8, Paris
Mizuné a întors plicul. Numele și prenumele expeditorului, scrise cu grijă, au impresionat-o profund:
Jun Mizukami
În cele din urmă, a descoperit înăuntru o mică fotografie ruptă.
8. Nuit et Brouillard este un film documentar francez realizat în 1956 de Alain Resnais, despre deportările și lagărele de concentrare naziste. Titlul este denumirea operațiunii Nacht und Nebel, desfășurată de Germania nazistă.
9. Este vorba despre volumul scriitorului Paul Claudel (1868–1955) care reunește eseuri despre opere de artă și artiști, scrise de acesta între 1935 și 1953.
MIȘCAREA A PATRA
Prințul sunetelor 15
Este miercuri, 17 noiembrie 1993. Bunica mea Ayako a murit alaltăieri în spital. Avea șaptezeci și patru de ani. Ceremonia de înmormântare a avut loc acasă, în cea mai strictă intimitate. Câțiva vecini au venit totuși să-și ia rămas-bun, dar în rest eram singuri, părinții mei și cu mine, lângă sicriu.
Am petrecut mai bine de două ore depănând amintiri.
Tatăl meu a vorbit despre chimonoul pe care ea îl făcuse cu câțiva ani în urmă drept katami, adică obiect-suvenir care o întruchipează și o înlocuiește cumva pentru el. Nu și-l pusese niciodată, dar acum îl va purta acasă, așa cum se făcea adesea în trecut. Îi venea greu să vorbească, împiedicat de ceva ca un nod de emoție în gât. Se întrerupea, cufundat în gânduri lipsite de coerență.
Mama a împărtășit cu noi amintirea unei după-amiezi calme și însorite de toamnă. Soacra ei, așezată în fața mamei, pe terasa casei care dădea spre grădină, îi povestise despre anii întunecați ai tinereții sale și despre prea scurtele momente de fericire petrecute cu soțul ei. Revedea, a spus ea gânditoare, chipul soacrei ei marcat de tristețe amestecată cu plăcerea aducerilor-aminte. Un episod deosebit de impresionant se detașa clar, a adăugat ea la final, din adâncul memoriei sale: cel al morții mamei ei bolnave, în mijlocul unui atac aerian american în cartierul Nogata, în timp ce ea se afla pe drum spre casă după ce făcuse rost de medicamente. „Ah, da!“ a reacționat brusc tatăl meu în acel moment, „bunica a murit într-o zi de mai, în 1945, epuizată de febra tifoidă și pe deasupra devastată de ploaia neîncetată de bombe… Mama mi-a povestit de mai multe ori despre asta… da, de mai multe ori…“
Cât despre mine, mi-am adus aminte de o discuție pe care am avut-o cu bunica pe marginea a două filme, în urmă cu un an sau doi. Îi plăcea foarte mult cinematograful. Bunica mea vorbind cu entuziasm despre filmele ei preferate este cea mai vie imagine pe care o am despre ea, căreia, fără îndoială, îi datorez gustul pentru a șaptea artă. Primul film este Nu regret nimic din tinerețea mea de Akira Kurosawa, un film din 1946. Realizatorul celor Șapte samurai s-a inspirat din celebrul „incident Takigawa“ – unul dintre evenimentele dinainte de război (a avut loc în 1933) care dezvăluie opresiunea exercitată asupra gândirii de către puterea despotică –, pentru a schița portretul unei tinere femei, Yukié, care aspiră la libertate, înfruntând persecuțiile, sfidând privirile iscoditoare din jur. Bunica mea îl văzuse chiar când a apărut; fusese uluită, mi-a spus ea, de personajul lui Yukié, întruchipat de o Setsuko Hara foarte diferită de legendara muză a lui Ozu care devenise ulterior. Influențat de entuziasmul bunicii, am văzut la rândul meu admirabilul film al lui Kurosawa. Trebuie să spun că am fost șocat de transformarea sătenilor care, în epoca democrației, din persecutori diabolici, au devenit vecini prietenoși.
Al doilea film despre care mi-a vorbit cu fervoare a fost Și călăii mor de Fritz Lang. Încă îi aud vocea: „Este un film din 1943… Toată această perioadă întunecată dintre 1937 și 1945 a avut o importanță crucială pentru bunicul tău…“ Spunând acestea, căzuse dintr-odată pe gânduri… Filmul înfățișează rezistența praghezilor în timpul ocupației naziste a Cehoslovaciei, în jurul asasinării lui Reinhard Heydrich, viceguvernatorul Reich-ului în Boemia-Moravia. „Povestea acestor luptători care se opuneau regimului nazist și care în Japonia ar fi fost descriși drept criminali în gândire10 mi-a amintit de ceea ce am trăit în aceeași perioadă într-un mod pe cât de tragic, pe atât de dureros“, adăugase ea.
Pe la ora 13.00 am mers la centrul municipal de incinerare. Acolo, ne-am luat un ultim rămas-bun de la ea prin fereastra minusculă a sicriului, înainte ca acesta să fie strecurat încet în cuptorul de incinerare.
Așteptând încheierea incinerării, în camera mare în care suntem reduși la o tăcere sufocată în compania altor două familii îndoliate, am citit jurnalul bunicii. Sunt două caiete mari cu coperte de carton în care și-a consemnat gândurile cotidiene timp de douăzeci de ani, între 1943 și 1965. Jurnalul se încheie simbolic a doua zi după ce fiul ei Takashi a împlinit douăzeci de ani. Poate că bunica mea a continuat să-și țină jurnalul, dar într-un alt caiet despre a cărui existență nu știm. Cele două volume se află într-un plic mare căptușit, împreună cu un carnet care a aparținut soțului ei, un carnet verde-închis foarte deteriorat și foarte murdar, de altfel, cu urme de apă noroioasă. De ce se oprește ca din întâmplare jurnalul ei atunci când fiul ei devine major? Mister. Cert este în orice caz că a vrut să marcheze sfârșitul unei epoci. S-a simțit eliberată de o sarcină… aceea de a-și crește copilul cu cea mai mare grijă, vorbind perpetuu cu ea însăși, și poate și cu umbra soțului ei care a dispărut prea devreme?
