― Nu mai mult decît anul trecut, spuse Căpitanul.

Însă bărbatul nu-i făcu loc să intre, în schimb îl întrebă:

― Cine eşti?

― Nu eşti Vulpoiul?

― Întotdeauna răspunzi prin întrebări?

Căpitanul inspiră adînc, apoi spuse calm:

― Sînt Han Pritcher, Căpitan al Flotei şi membru al Partidului Rezistenţei Democratice. Acum mă laşi să intru?

Vulpoiul se dădu deoparte, adăugind:

― Numele meu adevărat este Orum Palley. Îi întinse mîna. Căpitanul i-o strînse.

Încăperea nu era luxoasă, ci doar bine întreţinută. Într-un colţ se afla un proiector decorativ de lecturat cărţi-film care, pentru ochii de militar ai Căpitanului, ar fi putut fi un dezintegrator de calibru mare camuflat. Lentilele proiectorului erau îndreptate spre uşă, iar aparatul putea fi controlat de la distanţă.

Vulpoiul urmări privirea oaspetelui bărbos şi schiţă un zîmbet:

― Da! Dar era bun pe vremea lui Indbur şi a vampirilor săi cu inimi de lachei. Nu cred c-ar avea mare efect asupra Catîrului. Nimic nu-i vine de hac. Ţi-e foame?

Căpitanul strînse din dinţi şi încuviinţă.

― O clipă, dacă nu te superi. (Vulpoiul luă cîteva containere dintr-un dulap şi puse două în faţa Căpitanului Pritcher.) Ţine degetul pe ele şi deschide-le cînd vor fi îndeajuns de calde. Aparatul meu de încălzit nu mai are combustibil. Lucrurile astea îţi amintesc că sîntem sau că am fost în război.

Spusele lui repezite aveau o încărcătură de jovialitate, dar tonul era departe de a fi jovial, iar ochii îi erau gînditori şi glaciali. Se aşeză la masă în faţa căpitanului şi-i spuse:

― Dacă faci ceva ce n-o să-mi placă, n-o să rămînă din tine decît o mînă de cenuşă pe locul pe care stai. Ai înţeles?

Căpitanul nu răspunse. Deschise cutiile din faţa lui printr-o simplă apăsare.

Vulpoiul continuă sec:

― Ghiveci! Îmi pare rău, dar situaţia cu alimentele e gravă.

― Ştiu, spuse Căpitanul. Mîncă grăbit, fără a ridica ochii,

― Te-am văzut o dată, făcu Vulpoiul. Încerc să mi te reamintesc, dar e clar că pe vremea aceea nu aveai barbă.

― Nu m-am bărbierit de treizeci de zile. Apoi, cu furie reţinută: Ce doreşti? Parola a fost corectă. Am acte.

Celălalt făcu un semn cu mîna:

― Oho, sînt sigur că eşti Pritcher. Numai că sînt mulţi care cunosc parola, locurile şi identităţile şi care acum sînt de partea Catîrului. Ai auzit de Levvaw?

― Da.

― E unul dintre aceştia.

― Poftim? Doar era...

― Chiar aşa. Era supranumit "Nu Capitulăm". (Vulpoiul deschise gura ca pentru a rîde, dar fără să scoată vreun sunet.) Apoi, mai erau Willing, Garre şi Noth. Toţi sînt cu Catîrul! De ce n-ar fi şi Pritcher? De unde să ştiu?

Căpitanul se mărgini să clatine din cap.

― În fine, nu contează, spuse Vulpoiul încet. Dacă Noth a trecut dincolo, au precis numele meu ― aşa că, dacă nu eşti cumva trimis, eşti în primejdie mai mare decît mine.

Căpitanul termină de mîncat şi se rezemă de spătarul scaunului:

― Dacă n-ai nici o organizaţie aici, cum aş putea găsi eu una? Fundaţia a capitulat, eu încă n-am făcut-o.

― Aşa o fi! Dar nu vei putea umbla de colo-colo la nesfîrşit. Acum, oamenii de pe Fundaţie trebuie să posede permise de călătorie pentru a merge dintr-un oraş în altul. Ştiai? Ca şi cărţi de identitate. Ai aşa ceva? Tuturor ofiţerilor din Flotă li s-a ordonat să se prezinte la cel mai apropiat cartier general de ocupaţie. Asta te priveşte direct, nu?

― Da, răspunse grav Căpitanul. Crezi că mi-e frică? Am fost pe Kalgan nu la mult timp după căderea sa în mîna Catîrului. În mai puţin de o lună, nici unul dintre ofiţerii fostului lord războinic nu mai era în libertate, întrucît ei erau consideraţi conducătorii militari ai oricărei revolte. Rezistenţa a ştiut dintotdeauna că nici o revoluţie nu poate avea sorţi de izbîndă fără a deţine controlul măcar asupra unei părţi din Flotă. E limpede că şi Catîrul ştie asta.

― Logic. Catîrul nu lasă nimic la întîmplare, spuse Vulpoiul, clătinînd gînditor din cap.

― Eu am abandonat uniforma aproape imediat şi mi-am lăsat barbă. La urma urmelor, există posibilitatea ca şi alţii să fi procedat ca mine.

― Eşti căsătorit?

― Soţia mea a murit şi nu am copii.

― Deci eşti imun la ameninţarea cu ostaticii.

― Exact.

― Vrei să-ţi dau un sfat?

― Dacă ai vreunul, da.

― N-am idee care e politica acestui Catîr sau care-i sînt intenţiile, dar muncitorilor calificaţi nu li s-a făcut încă nici un rău. Salariile lor au crescut, iar producţia tuturor tipurilor de arme atomice a sporit ameţitor.

― Da? S-ar părea că-şi va continua ofensiva.

― Nu ştiu, Catîrul ăsta e tare imprevizibil. Cred că încearcă doar să-i liniştească pe muncitori ca să-i fie supuşi. Dacă nici Seldon n-a fost în stare să-l dibuiască prin psihoistoria aia a lui, eu n-am de gînd să-mi bat capul. Dar te văd purtînd haine de lucru şi asta mi-a dat o idee, ce zici?

― Nu sînt muncitor calificat.

― Ai urmat cursuri militare în probleme atomice, nu-i aşa?

― Bineînţeles.

― E suficient. Atom Field Bearings, Inc. are un sediu în oraş. Le spui că ai experienţă. Ticăloşii care conduceau fabrica în numele lui Indbur o mai conduc şi-acum, dar pentru Catîr. N-or să-ţi pună prea multe întrebări, fiindcă au nevoie de muncitori care să le crească producţia şi buzunarul. Îţi vor da o carte de identitate şi poţi solicita o cameră în cartierul muncitoresc al Corporaţiei. Ai începe de îndată să lucrezi.

Şi astfel, Căpitanul Han Pritcher din Flota Naţională deveni muncitorul Lo Moro de la Atelierul 45 al Atom Field Bearings, Inc. Şi, din agent de Informaţii, coborî scara socială ajungînd „conspirator" ― o îndeletnicire care îl aduse, cîteva luni mai tîrziu, în ceea ce fusese grădina lui Indbur.