În grădină, Căpitanul Pritcher consultă radometrul din palmă al cărui cîmp avertizor intern mai funcţiona încă, şi aşteptă. Mai rămăsese jumătate de oră din viaţa bombei pe care o ţinea în gură. O rostogoli delicat cu limba.
Radometrul încetă să mai lumineze în întunericul înspăimîntător şi Căpitanul înaintă cu paşi repezi.
Pînă acum, totul mersese conform planului.
Se gîndi că viaţa bombei atomice era în acelaşi timp viaţa lui ; că moartea ei era şi a lui, dar şi a Catîrului.
Punctul culminant al războiului lui personal de patru luni încoace fusese atins ; un război care trecuse prin mai multe etape, începînd cu angajarea sa într-o fabrică din Newton.
Vreme de două luni, Căpitanul Pritcher purtase şorţ plumbuit şi măşti grele de protecţie, pînă cînd comportamentul său milităros fusese complet uitat. Devenise un muncitor ca atîţia alţii, care-şi încasa salariul, îşi petrecea serile în oraş şi nu discuta niciodată politică.
Vreme de două luni nu-l văzuse pe Vulpoi.
Dar, într-o zi, un bărbat trecu pe lîngă bancul lui de lucru, se împiedică şi din buzunar îi căzu un petic de hîrtie pe care stătea scris „Vulpoiul". Omul îl aruncă în camera atomică, unde dispăru cu un fîşîit, făcînd ca intensitatea să crească cu un milimicrovolt, şi se întoarse la locul de muncă.
În noaptea aceea îl vizitase pe Vulpoi acasă şi participase, ca al patrulea, la o partidă de cărţi cu alţi doi bărbaţi pe care-i cunoştea după reputaţie şi, respectiv, după chip şi nume.
În timpul jocului, purtaseră o discuţie.
― Faceţi o greşeală fundamentală, spuse Căpitanul. Trăiţi într-un trecut care a explodat. De optzeci de ani, organizaţia noastră aşteaptă momentul istoric potrivit. V-aţi lăsat orbiţi de psihoistoria lui Seldon, după care individul şi viaţa lui n-au nici o valoare, căci nu ele fac istoria, ci factorii economici şi complexul social care sînt deasupra omului şi care-l transformă într-o marionetă. (Îşi aranjă cărţile atent, apreciindu-le valoarea.) De ce nu-l ucidem pe Catîr? spuse în timp ce miza.
― Ei, şi ce-ai realiza cu asta? întrebă iritat bărbatul din stînga lui.
― Vedeţi, continuă Căpitanul, cerînd două cărţi, asta este atitudinea generală. Ce înseamnă un om din atîtea trilioane? Galaxia n-o să se oprească din rotaţie pentru că moare un om. Numai că acest Catîr nu e om, ci mutant. A dat deja peste cap Planul Seldon şi, dacă veţi analiza toate consecinţele, asta înseamnă că el a răsturnat toată psihoistoria lui Seldon. Dacă mutantul n-ar fi trăit, Fundaţia nu s-ar fi prăbuşit. Dacă va înceta să trăiască, Fundaţia va reînvia. Hai să fim serioşi, democraţii s-au luptat cu primarii şi cu Neguţătorii graţie acordului tacit dintre ei. Să încercăm asasinatul.
― Cum? interveni Vulpoiul cu răceală şi bun simţ.
― Mi-am petrecut trei luni gîndindu-mă la o soluţie, silabisi Căpitanul. Am venit aici şi am găsit-o după cinci minute.
Aruncă o privire către bărbatul cu obraji umflaţi ca nişte pepeni rozalii care stătea în dreapta lui şi care zîmbi auzindu-l:
― Ai fost şambelanul primarului Indbur. Nu ştiam că faci parte din Rezistenţă.
― Nici eu nu ştiam acest lucru despre tine.
― Ei bine, în calitate de şambelan, verificai periodic modul da funcţionare a sistemului de alarmă al palatului.
― Aşa e.
― Iar Catîrul ocupă acum palatul.
― Aşa s-a anunţat ― deşi e un cuceritor modest care nu ţine cuvîntări, nu dă proclamaţii şi nici nu apare în public.
― Asta-i poveste veche şi nu schimbă cu nimic lucrurile. Tu, dragul meu ex-şambelan, eşti persoana de care avem nevoie.
Cărţile fuseseră etalate, iar Vulpoiul strînsese tot potul. Calm, făcuse iar cărţile.
Bărbatul care fusese cîndva şambelan îşi luă cărţile, una cîte una:
― Îmi pare rău, Căpitane. Verificam sistemul de alarmă, dar era o acţiune de rutină. Nu ştiu nimic despre el,
― Bănuiam, dar mintea noastră are o memorie eidetică privind situarea butoanelor de control dacă sondăm îndeajuns de adînc, cu o Sondă Psihică.
Faţa şambelanului pălise dintr-o dată şi îşi pierduse rotunjimile. Fără să-şi dea seama, mototolise în mîini cărţile de joc:
― O Sondă Psihică?
― Nu trebuie să te îngrijorezi, spuse Căpitanul tăios. Ştiu să folosesc Sonda şi n-o să-ţi fac nici un rău. O să ai o stare de slăbiciune cîteva zile şi apoi o să-ţi treacă. Şi chiar dacă te-ar vătăma în vreun fel, e riscul pe care ţi-l asumi şi preţul pe care-l plăteşti în numele Cauzei. Sînt, neîndoielnic, unii dintre ai noştri care, cunoscînd punctele de control ale sistemului de alarmă, ar putea determina combinaţiile lungimilor de undă şi ar putea fabrica o mică bombă cu efect întîrziat pe care chiar eu însumi o voi duce pînă la Catîr.
Cei patru se aplecară deasupra mesei.
― Într-o seară anume, începu Căpitanul, va izbucni o revoltă în Terminus City, în vecinătatea palatului. Fără lupte de stradă. Un scandal, apoi dispersarea. Cît să atragă atenţia gărzilor palatului, sau măcar să creeze puţină agitaţie,
Din acea zi, vreme de o lună, se desfăşuraseră pregătiri, iar Căpitanul Han Pritcher din Flota Naţională, devenit conspirator, mai coborîse o treaptă pe scara socială, transformîndu-se în "asasin".
Căpitanul Pritcher ― asasin ― se afla acum chiar în palat, sumbru şi satisfăcut de metoda psihologică folosită. Un sistem sofisticat de alarmă exterioară însemna pază redusă înăuntrul palatului. În cazul de faţă, nu era nici un paznic.
Avea limpede desenat în minte planul etajului. Iar el era o pată întunecată care se mişca fără zgomot pe rampa mochetată. La capătul ei, se făcu una cu peretele şi aşteptă.
În faţa lui se afla uşa închisă a unei camere, dincolo de care trebuia să fie mutantul care îi învinsese pe neînfrînţi. Ajunsese acolo prea devreme; bomba mai avea zece minute de viaţă.
Cinci dintre ele trecuseră şi încă nu auzise nici un sunet. Catîrul mai avea de trăit cinci minute. La fel şi Căpitanul Pritcher.
Făcu cîţiva paşi înainte, parcă împins de un impuls interior. Complotul nu mai putea eşua. Cînd bomba avea să explodeze, întregul palat se va nărui. O uşă între el şi... zece paşi între el şi... nu însemnau nimic. Dar voia să-l vadă pe Catîr şi să moară împreună cu el.
Cu un ultim gest, insolenţă de neiertat, se azvîrli cu toată puterea asupra uşii...
Uşa se deschise şi dinăuntru se revărsă o lumină orbitoare.
Căpitanul Pritcher făcu cîţiva paşi nesiguri, apoi îşi treveni. Bărbatul cu aer solemn, care stătea în picioare în mijlocul încăperii în faţa unui acvariu suspendat, ridică privirea uşor mirat.
Purta o uniformă sobră, de culoare neagră; cu un gest absent, bătu uşor cu degetul în acvariu, iar peştişorul cu aripioare fine, colorate în portocaliu şi cinabru, ţîşni nebuneşte într-o parte.
― Intră, Căpitane!
Căpitanul avu senzaţia că micul glob metalic de sub limbă se umflă înspăimîntător, dar îşi dădu seama că acest lucru era o imposibilitate fizică. Mai avea un minut de trăit.
Bărbatul în uniformă îi spuse:
― Mai bine ai scuipa bila aia ridicolă ca să poţi vorbi. Nu va exploda.
Minutul trecea inexorabil; în transă, cu o mişcare lentă, căpitanul îşi lăsă capul în piept şi dădu drumul bilei argintii în palma deschisă. O aruncă apoi furios de perete şi ea ricoşă cu un zgomot ascuţit, licărind inofensiv în rostogolirea ei prin aer.
― Asta-i situaţia, spuse bărbatul în uniformă şi ridică nepăsător din umeri. În orice caz, nu ţi-ai fi atins scopul, Căpitane. Nu sînt Catîrul. Va trebui să te mulţumeşti cu viceregele lui.
― Cum ai aflat totul? bolborosi Căpitanul nedumerit.
― Pune-o pe seama eficienţei sistemului de contraspionaj. Cunosc numele fiecărui membru al micului tău grup, fiecare pas pe care-l faceţi şi orice plan...
