― Mă tem că a apărut un monstru care ne va devora pe toţi. Cu toate astea, trebuie să luptăm împotriva lui.
17
Vizi-Sonorul
CASA lui Ebling Mis, dintr-un cartier nu prea pretenţios din Terminus City, era binecunoscută oamenilor de ştiinţă, literaţilor şi celor informaţi de pe Fundaţie. Caracteristicile ei memorabile depindeau, subiectiv vorbind, de sursa care era lecturată. Pentru un biograf care cîntăreşte bine tot ce scrie, casa era „simbolul unui refugiu din faţa realităţii neacademice" ; un redactor de la rubrica mondenă ar fi debitat cu voluptate catifelată că era „încărcată cu o atmosferă masculină, agresivă, de dezordine nepăsătoare" ; un doctor în filosofie ar fi numit-o, fără a sta prea mult pe gînduri, „elevată, dar lipsită de organizare" ; un prieten fără titluri universitare ar fi declarat simplu că era „binevenită pentru un chef la orice oră, mai ales că-ţi poţi pune picioarele pe canapea", iar un redactor de la o emisiune săptămînală plină de ifose, în goană după amănuntul care să dea culoare, ar fi vorbit de „locuinţa simplă, din piatră, a nonconformistului chel şi stîngist, Ebling Mis".
Pentru Bayta, care în acel moment gîndea doar pentru sine şi nu pentru public şi care beneficia de avantajul informării la faţa locului, casa nu era nici mai mult, nici mai puţin decît neîngrijită.
Cu excepţia primelor cîteva zile, întemniţarea i se păruse o povară mai uşor de suportat decît aceasta jumătate de oră de aşteptare în casa psihologului ― şi poate chiar sub supraveghere secretă. Atunci măcar îl avusese pe Toran alături de ea.
Şi poate că starea de tensiune ar fi doborît-o dacă n-ar fi văzut nasul lung al lui Magnifico într-o postură care arăta, fără putinţă de tăgadă, cît era de încordat.
Magnifico stătea cu bărbia sprijinită pe picioarele sale subţiri ca nişte fuse, îndoite sub el, de parcă ar fi încercat să se chircească pînă la dispariţie, iar Bayta întinse mîna cu un gest mecanic de blîndeţe pentru a-l calma. Magnifico tresări, vrînd parcă să se facă şi mai mic, apoi zîmbi:
― Aşa e, doamna mea, s-ar părea că pînă şi trupul meu refuză să accepte ceea ce mintea ştie, şi se aşteaptă la lovituri din partea celorlalţi.
― Nu-i nevoie să fii îngrijorat, Magnifico. Sînt cu tine şi n-o să las pe nimeni să-ţi facă vreun rău.
Ochii măscăriciului priviră pe furiş către ea, dar îşi schimbară iute direcţia.
― M-au ţinut separat de tine şi de bunul tău soţ şi, pe cuvîntul meu, poţi să şi rîzi, dar tare singur m-am simţit lipsit de prietenia voastră.
― N-am de ce să rîd. Şi eu m-am simţit singură.
Faţa măscăriciului se lumină şi-şi strînse genunchii mai aproape de piept.
― Nu l-ai mai întîlnit pe omul acesta care vrea să ne vadă? întrebă el precaut.
― Nu. Dar este un om celebru. L-am văzut în transmisiuni televizate şi am auzit o groază de lucruri despre el. Cred că-i un om de treabă, Magnifico, şi n-o să ne facă nici un rău.
― Da? întrebă măscăriciul foindu-se neliniştit. S-ar putea, doamna mea, dar pe mine m-a mai interogat, şi se comportă atît de impulsiv şi de gălăgios încît mă bagă în sperieţi. Foloseşte tot felul de vorbe stranii, iar răspunsurile la întrebările lui parcă îmi îngheaţă în gură. Aproape că-mi vine să dau crezare unuia care cîndva a rîs de ignoranţa mea, spunîndu-mi o istorie care, în unele momente, făcea să-mi simt inima spărgîndu-mi pieptul, de nu mai puteam scoate o vorbă.
― Dar acum situaţia e cu totul alta. Sîntem doi la unul, şi n-o să ne poată înspăimînta pe amîndoi.
― Bine, doamna mea.
Undeva în casă se auzi o uşă trîntindu-se şi răsună o voce tunătoare. De-abia în faţa uşii, vorbele furioase deveniră mai inteligibile: „Pentru numele Galaxiei, pieriţi de-aici!" Cînd uşa se deschise, Bayta şi Magnifico putură vedea pentru o clipă doi paznici în uniformă retrăgîndu-se spăşiţi.
Ebling Mis intră încruntat, aşeză pe podea un pachet ambalat cu grijă şi se apropie să-i strîngă mîna Baytei. Bayta nu se lăsă mai prejos şi i-o strînse pe a lui cu vigoare bărbătească. Mis făcu o piruetă şi se întoarse către măscărici, după ce mai aruncă o privire lungă Baytei.
― Căsătorită?
― Da. Am trecut prin formalităţile legale.
― Şi eşti fericită?
― Deocamdată, da.
Mis ridică din umeri şi se întoarse din nou către Magnifico. Desfăcu pachetul:
― Băiete, ştii ce-i asta?
Magnifico se ridică iute din poziţia în care stătea şi prinse instrumentul cu multe clape. Atinse uşor cu degetele nenumăratele contacte şi făcu o tumbă pe spate de bucurie, cît pe-aci să se lovească de mobilă.
― Un Vizi-Sonor, spuse el cu glasul înecat de emoţie, şi încă de o lucrătură care poate să stoarcă lacrimi de bucurie şi unui mort. Degetele lui lungi mîngîiară clapele şi contactele cu apăsări uşoare, într-o unduire înceată, oprindu-se cînd şi cînd mai mult pe o clapă, apoi pe alta şi, în aerul din faţa lor, se materializă o strălucire de culoare roz.
― În regulă, băiete, spuse Mis, ai afirmat că te pricepi să mînuieşti o asemenea jucărioară şi asta-i şansa ta. Ai face bine s-o acordezi mai întîi. Am luat-o dintr-un muzeu. Apoi îi spuse în şoaptă Baytei: După cîte ştiu eu, nu-i nimeni pe Fundaţie care s-o poată face să cînte. Se aplecă şi mai aproape de urechea ei şi adăugă repede: Măscăriciul n-are să vorbească dacă nu eşti de faţă. Îmi dai o mînă de ajutor?
Ea dădu afirmativ din cap.
― Bun! făcu el. Starea lui de frică e aproape stabilizată şi mă îndoiesc că rezistenţa lui mintală ar putea suporta examinarea cu Sonda Psihică. Dacă e să obţin ceva de la el, trebuie să se simtă în siguranţă. Înţelegi?
Ea îl aprobă din nou.
― Vizi-Sonorul este primul pas în această acţiune. El zice că ştie să cînte la instrument, şi reacţia de adineauri aproape că ne dă certitudinea că asta e una din marile bucurii ale vieţii lui. Prin urmare, fie că va cînta bine sau rău, să te arăţi interesată şi plăcut impresionată. De asemenea, să dovedeşti prietenie şi încredere în mine. Şi, mai presus de toate, să urmezi toate sugestiile mele. Aruncă iute o privire către Magnifico care, ghemuit pe un colţ al canapelei, umbla la reglajele din interiorul instrumentului, complet absorbit de ceea ce făcea.
Mis se adresă cu voce tare Baytei:
― Ai ascultat vreodată un Vizi-Sonor?
― Odată, la un concert de instrumente rare, spuse Bayta pe acelaşi ton. Nu m-a impresionat în mod deosebit.
