― N-ar fi cazul să pui maşinăria în mişcare, Indbur? Patru luni, îţi aminteşti?
Indbur rămase cu ochii pierduţi. Doar un deget părea că mai are viaţă în el, şi acesta trasa triunghiuri tremurătoare pe suprafaţa lucioasă a biroului.
l6
Conferinţa
CÎND cele douăzeci şi şapte de Lumi Comerciale Independente, unite doar prin neîncrederea faţă de planeta-mamă a Fundaţiei, realizează împreună o întrunire şi fiecare dintre ele este animată de mîndria născută din propria-i neînsemnătate, încurajată şi întărită de propria-i insularitate şi împătimită de pericole eterne, există o serie de negocieri preliminare, de o meschinărie îndeajuns de mare, care pot să-i descurajeze pînă şi pe cei mai perseverenţi în a le depăşi.
Nu este suficient să fixezi dinainte detalii, precum metoda de votare sau modul de alegere a reprezentanţilor. Acestea devin probleme de importanţă politică. Nu este de ajuns să stabileşti problemele prioritare la masa de seară sau la tratative, pentru că acestea sînt probleme de importanţă socială.
Fusese mai greu să se stabilească locul întrunirii ― pentru că aceasta era o problemă de un covîrşitor provincialism. Şi, în cele din urmă, căile întortocheate ale diplomaţiei au condus către lumea Radole, pe care unii comentatori o sugeraseră dintru început, din simplul şi logicul motiv că avea o poziţie centrală.
Radole era o lume unică şi, ca potenţial militar, deţinea cea mai slabă forţă între cele douăzeci şi şapte de Lumi. Aceasta fusese încă un factor care atîrnase greu în logica alegerii.
Era o lume ca o panglică ― şi Galaxia e plină de lumi ca aceasta, dintre care cele locuibile constituie o raritate. Cu alte cuvinte, cele două jumătăţi ale ei stăteau îndreptate spre veşnicele extreme de arşiţă şi frig, iar regiunea în care viaţa era posibilă se afla în panglica subţire a zonei crepusculare.
O asemenea lume pare a fi, în mod invariabil, neatrăgătoare pentru cei ce n-au încercat să se stabilească acolo, dar există locuri plasate strategic, şi Radole City era aşezat într-un astfel de loc.
Se întindea de-a lungul pantelor domoale ale unor dealuri mici, în faţa unor munţi teşiţi care-l mărgineau spre graniţa emisferei reci şi care opreau înaintarea înspăimîntătoare a gheţurilor. Aerul cald şi uscat al emisferei însorite venea în valuri asupra oraşului, iar dinspre munţi era pompată prin conducte apa ― şi astfel, Radole City devenise o grădină continuă, plutind într-o dulce dimineaţă de iunie fără de sfîrşit.
Fiecare casă se cuibărea între florile propriei grădini, expusă tuturor elementelor îmblînzite. De dragul comerţului exterior, pe care îl dezvoltaseră pînă într-atît încît Radole devenise o lume mai degrabă productivă decît o lume tipică a Neguţătorilor, fiecare grădină era un teren horticol pe care plantele luxuriante creşteau în împerecheri stranii.
Prin urmare, în felul său, Radole City era un mic petic smuls din Eden, o unică oază de blîndeţe şi de lux pe o planetă altfel îngrozitoare, ceea ce fusese, de asemenea, un element ce atîrnase greu în această alegere.
Ciudăţenia mai venea şi din fiecare dintre cele douăzeci şi şase de Lumi de Neguţători: delegaţi, soţii, secretare, jurnalişti, nave şi echipajele acestora. Populaţia din Radole aproape că se dublase, iar resursele erau puse la grea încercare. Se mînca după dorinţă, se bea după voia fiecăruia şi nu se dormea defel.
Şi totuşi, printre oaspeţii care forfoteau de colo-colo, doar cîţiva nu erau pe deplin conştienţi că întreaga Galaxie se mistuia încet într-un sol de război tăcut şi aducător de somn. Cei care realizau acest lucru puteau fi împărţiţi în trei categorii. Din prima făceau parte cei care ştiau puţine şi se dovedeau neîncrezători...
Aşa era şi tînărul pilot spaţial care purta la şapcă o cocardă cu inscripţia Haven şi care, ţinînd paharul în dreptul ochilor, reuşise să prindă privirea fetei din Radole ce stătea în faţa lui şi zîmbea. El tocmai spunea:
― Am trecut exact prin zona în care se poartă războiul ca să ajungem aici, şi am făcut-o dinadins. Vreme de un minut-lumină am călătorit în zona neutră, foarte aproape de Horleggor...
― Horleggor? se băgă în vorbă un localnic cu picioare lungi, care făcea pe gazda acestei adunări. Acolo a fost înfrînt Catîrul săptămîna trecută, nu?
― De unde ai auzit? întrebă pilotul cu superioritate.
― De la un post de radio al Fundaţiei.
― Daa? Păi află de la mine: Catîrul a ocupat Horleggorul. Aproape că ne-am ciocnit de un convoi de nave de-ale lui care tocmai dintr-acolo veneau Cînd rămîi la locul bătăliei, iar învingătorul se îndepărtează în goană, nu înseamnă că ai fost înfrînt.
În discuţie interveni cineva cu o voce puternică şi guturală:
― Nu mai vorbiţi aşa. Întotdeauna Fundaţia primeşte primele lovituri acolo unde-o doare mai tare. Ascultaţi la mine: mai aveţi puţină răbdare şi veţi vedea. Bătrîna Fundaţie ştie cînd să se întoarcă. Şi atunci să te ţii: Poc! Cel care vorbise tăcu şi zîmbi uşor batjocoritor.
― Oricum ar fi, zise pilotul de pe Haven, după o scurtă pauză, aşa cum vă relatam, noi am văzut navele Catîrului şi arătau tare bine. Vă spun eu ― păreau noi.
― Noi? făcu localnicul gînditor. Le construiesc chiar ei? (Rupse o frunză din ramura ce-i atîrna deasupra capului, o mirosi cu delicateţe, apoi o zdrobi între dinţi, şi seva verzuie răspîndi în jur o aromă mentolată.) Vrei să-mi spui mie că au înfrînt navele Fundaţiei cu hîrburi făcute de ei? Hai, mai zi ceva.
― Le-am văzut, amice. Doar ştiu încă să deosebesc o navă de o cometă, nu crezi?
Localnicul se dădu mai aproape de pilot şi se aplecă spre el:
― Ştiu eu ce ştiu. Ascultă, nu te lăsa păcălit. Războaiele nu pornesc din senin, iar noi avem o gloată de deştepţi care fac jocurile.
Apoi un altul zise cu o voce răstită:
― Aşteaptă pînă-n ultima clipă, şi atunci: Bum! Zîmbi tîmp cu toată gura către fată, care se trase deoparte.
― Bătrîne, îţi închipui că individul ăsta, Catîrul, face toate jocurile. Nici vorbă! (Radolianul îşi întări spusele cu o mişcare a degetului.) După cîte-am auzit, e omul nostru, şi am auzit asta dintr-o sursă demnă de încredere, de sus. Noi îl plătim şi, probabil, tot noi am construit şi navele acelea. Să fim realişti ― cred că aşa stau lucrurile. A, sigur, pînă la urmă n-o să reuşească să înfrîngă Fundaţia, dar poate s-o şubrezească şi atunci intervenim noi.
― Numai despre asta ştii să vorbeşti, Clev? i-o tăie fata. Despre război? Mă oboseşti.
Într-un acces de galanterie, pilotul din Haven interveni împăciuitor:
― Să schimbăm subiectul. Doar n-o să le supărăm pe fete.
Celălalt repetă fraza şi bătu ritmul vorbelor cu halbă în tăblia mesei. Micile grupuri care se formaseră se destrămară chicotind şi comentînd, iar alte cîteva perechi ieşiră din chioşcul de vară din spate.
Conversaţia deveni mai generală, mai variată şi mai fără noimă...
În a doua categorie intrau aceia care ştiau ceva mai multe lucruri şi erau mai puţin siguri pe ei...
Aşa era Fran, mătăhălosul cu un singur braţ, care reprezenta Havenul ca delegat oficial şi care îşi dădea silinţa să fie la înălţime, cultivînd tot felul de amiciţii: cu femei, cînd putea, şi cu bărbaţi, cînd n-avea încotro.
Acum se odihnea în locuinţa unuia dintre noii săi prieteni, situată pe vîrful unui deal, ceea ce nu prea i se întîmplase decît o dată sau de două ori de la sosire. Noul său prieten se numea Iwo Lyon, un suflet înflăcărat din Radole. Casa lui era izolată de restul caselor şi părea să plutească singură în mijlocul unei mări de parfumuri florale şi zumzet de insecte. Fran stătea întins şi se lăfăia la soare pe mica plajă de pe o fîşie de iarbă tunsă scurt aşezată în pantă.
― N-avem aşa ceva pe Haven, zise el.
