― ...şi se zice că a fost în Boltă... chiar în Boltă, cînd a vorbit Seldon... şi se mai zice că primarul spumega de furie, că au avut loc tulburări stradale şi că a plecat înainte de sosirea Catîrului... S-ar părea că a fost o evadare ca prin urechile acului... au trecut prin blocadă... Mă-ntreb de ce n-o fi scriind o carte despre aventura asta, pentru ca sînt foarte căutate cărţile despre război, ştii? Şi se zice că a fost şi pe lumea Catîrului... Kalgan, şi...

Se auzi soneria care anunţa sfîrşitul orei de masă; încet-încet, încăperea se goli. Vocea contabilei depăna în continuare, iar fata cea nouă, cu ochi mari şi uimiţi, o întrerupea cînd şi cînd cu cîte un "chiar aşa?".

Cînd Bayta se întoarse acasă, luminile din uriaşa peşteră se stinseră unele după altele, pînă ce coborî întunericul care aducea binemeritatul somn celor îndreptăţiţi să doarmă după o zi grea de muncă.

Toran o întîmpină la uşă, ţinînd în mînă o felie de pîine cu unt.

― Unde-ai fost pînă acum? întrebă el cu gura plină. Apoi înghiţi şi spuse mai limpede: Am improvizat şi eu o cină cum m-am priceput. Să nu te superi dacă n-o fi prea grozavă.

Ea, însă, îl cercetă mirată:

― Torie! Unde ţi-e uniforma? Ce-i cu tine în ţinută Civilă?

― Aşa e ordinul, Bay. Randu discută acum cu Ebling Mis, dar n-am idee ce plănuiesc. Asta e tot ce pot să-ţi spun.

― Vom pleca? întrebă ea şi făcu brusc un pas către el.

Torie o sărută înainte de a-i răspunde:

― Aşa cred. Va fi periculos.

― Ce nu-i periculos acum?

― Exact... A, să nu uit, am trimis deja după Magnifico, aşa că va veni şi el, probabil.

― Vrei să spui că va trebui să anulăm concertul de la Fabrica de Motoare?

― Desigur.

Bayta trecu în camera alăturată şi se aşeză să mănînce o cină care purta cu prisosinţă urmele "improvizaţiei". Tăie repede şi precis sandvişurile în două şi spuse:

― Foarte rău că anulăm concertul. Fetele de la fabrică îl aşteptau cu interes şi nerăbdare. Şi dacă e pe-aşa, şi Magnifico dorea ca el să aibă loc. La naiba, e o fiinţă atît de bizară!

― Reuşeşte să-ţi trezească un sentiment matern. Bay, ăsta-i adevărul. Într-o bună zi, o să avem un copil şi atunci o să-l uiţi pe Magnifico.

― Mi se pare mie că, pînă una, alta, tu îmi trezeşti sentimente materne, îi răspunse Bayta mestecînd de zor. Apoi lăsă sandvişul deoparte, redevenind gravă şi serioasă: Torie!

― Mmm?!

― Torie, am fost astăzi la primărie, la Biroul Producţie. De aceea am întîrziat atît.

― Ce-ai căutat acolo?

― Păi... ― începu ea nesigură ― demult voiam s-o fac. Situaţia se agravează pe zi ce trece. Am ajuns într-o asemenea stare încît nu mai pot suporta fabrica. Moralul fetelor e la pămînt. Izbucnesc în crize de plîns din nimica toată. Cele care nu se îmbolnăvesc devin morocănoase. Chiar şi cele mai vesele au chipuri melancolice. În secţia în care lucrez producţia a ajuns aproape pe sfert faţă de cît era la sosirea mea, şi nu e zi în care să vină toate la lucru.

― Bine, spuse Toran, asta-i treaba Biroului Producţie. Tu ce-ai rezolvat acolo?

― Am pus cîteva întrebări. Dar pretutindeni pe Haven e la fel, Torie. Producţia scade, iar atitudinea de răzvrătire şi insatisfacţia sînt în creştere. Şeful Biroului n-a făcut decît să ridice din umeri ― după ce aşteptasem în cameră mai mult de-o oră să mă primească, şi asta numai pentru că sînt nepoata coordonatorului ― şi să-mi spună că problema îl depăşeşte. Eu cred, însă, că nici nu-i pasă.

― Ei, şi tu, n-o lua chiar aşa, Bay.

― Nu-i pasă, insistă ea cu convingere şi amărăciune. Se întîmplă ceva ciudat. Există acelaşi sentiment cumplit de frustrare pe care l-am avut şi în Bolta Timpului, atunci cînd Seldon ne-a abandonat. Şi tu ai simţit asta.

― Da, ai dreptate.

― Ei, bine, sentimentul acesta a revenit, continuă ea cu îndărătnicie. Iar dacă-i aşa, nu vom putea rezista în faţa Catîrului... Chiar dacă am avea partea materială, ne lipseşte sufletul, spiritul şi voinţa, Torie. Lupta nu are nici un rost.

După cîte îşi amintea Toran, Bayta nu plînsese niciodată în faţa lui, şi n-o făcu nici de data asta. Sau, oricum, nu vărsă lacrimi. Toran o cuprinse uşor pe după umăr şi-i şopti:

― Ar fi bine să uiţi, draga mea. Înţeleg ce simţi. Dar nu...

― Da, nu putem face nimic! Aşa zice toată lumea, iar noi stăm şi aşteptăm măcelul.

Se întoarse din nou la sandvişul şi la ceaiul pe care le avea în faţă. Toran aranjă tăcut paturile. Afară era întuneric beznă.

Lui Randu, noul coordonator ― o funcţie la vreme de război ― al Confederaţiei oraşelor de pe Haven, îi fusese atribuită, la cerere, o cameră la un etaj superior, pe fereastra căreia putea contempla acoperişurile caselor şi verdeaţa oraşului. Acum, în lumina palidă a peşterii, oraşul devenise o mare de umbre fără contur. Dar acum Randu nu încerca să le desluşească, fiind preocupat de alte lucruri.

― Pe Haven se spune că atunci cînd luminile peşterii se sting, e vremea ca cei drepţi şi harnici să se culce, îi sugeră el lui Ebling Mis, ai cărui ochi mici şi limpezi nu păreau să privească decît paharul cu vin roşu pe care-l ţinea în mînă.

― Dormi mult în ultima vreme?

― Nu, Mis! Îmi cer scuze că te-am chemat atît de tîrziu. E adevărat, îmi place să lucrez mai mult noaptea. Nu-i ciudat? Oamenii de pe Haven au înţeles foarte bine că absenţa iluminatului înseamnă somn. Chiar şi eu. Acum, însă, situaţia s-a schimbat...

― Te ascunzi, spuse Mis placid. Eşti înconjurat de oameni în timpul orelor de veghe şi le simţi privirile şi speranţele pe care şi le pun în tine. Nu poţi rezista astfel. În perioada de somn eşti liber.

― Ai şi tu, deci, sentimentul ăsta nenorocit al înfrîngerii?

Ebling Mis încuviinţă cu o domoală mişcare a capului:

― Da, e o psihoză în masă, o panică generală incalificabilă  Pentru numele Galaxiei, Randu, ce credeai? Sîntem o cultură devitalizată care a fost educată să creadă orbeşte că un erou popular al trecutului a plănuit totul şi că se îngrijeşte de fiecare aspect, fie el cît de minor, al vieţii noastre incalificabile. Modelul de gîndire evocat are toate caracteristicile ad religio şi ştii bine ce înseamnă asta.

― Cîtuşi de puţin.

Mis nu se simţi entuziasmat să explice. Aşa i se întîmpla mereu. Prin urmare, mîrîi, privi îndelung ţigara de foi pe care o învîrtea gînditor între degete şi zise:

― Caracterizată prin puternice reacţii de credinţă. Credinţele nu pot fi abandonate decît cu riscul provocării unui şoc grozav, care produce o discontinuitate mentală aproape completă. Cazurile uşoare înseamnă isterie şi un morbid sentiment de insecuritate. Cazurile grave, nebunie şi sinucidere. Cu alte cuvinte, cînd Seldon ne-a înşelat, punctul nostru de sprijin a dispărut, iar noi ne-am bazat pe el într-atît de mult încît muşchii ni s-au atrofiat şi n-am mai fost capabili să stăm pe propriile noastre picioare. Asta se întîmplă acum. Metafora e cam butucănoasă, dar e purul adevăr.

― Dar tu, Ebling, cum stai cu musculatura?

Psihologul trase cu nesaţ din ţigara de foi, apoi dădu drumul uşor fumului printre buze:

― Cam ruginită, dar nu atrofiată. Profesiunea m-a învăţat să gîndesc cît de cît independent.

― Şi vezi vreo ieşire din situaţia asta?

― Nu, dar trebuie să existe una. Probabil că Seldon n-a anticipat apariţia Catîrului. Poate că nu a garantat victoria noastră, dar nici înfrîngerea. El a ieşit din joc şi acum trebuie să ne descurcăm singuri. Catîrul poate fi înfrînt.

― Cum?