― Ei, cred că n-ai avut norocul să urmăreşti un interpret prea bun. Sînt foarte puţini interpreţi cu adevărat pricepuţi. Instrumentul acesta cere nu numai o perfectă coordonare fizică ― deşi un pian cu mai multe claviaturi e şi mai pretenţios ―, ci şi o gîndire neîngrădită. Cu voce scăzută, îi spuse Baytei: Tocmai de aceea scheletul nostru ambulant de colo s-ar putea să fie mai bun decît ne închipuim. De cele mai multe ori, instrumentiştii buni sînt idioţi în viaţa de zi cu zi. Este una dintre ciudăţeniile care fac din psihologie o ştiinţă interesantă. Apoi adăugă, într-un efort vădit de a crea un cadru pentru o conversaţie fără pretenţii: Ştii cum funcţionează făcătura asta? Am consultat special nişte manuale în acest scop şi am aflat că radiaţiile lui stimulează direct centrul optic din creier, fără a mai trece prin nervul optic. Apelează de fapt la utilizarea unui simţ care nu este întîlnit în natură. Remarcabil, dacă stai să te gîndeşti. Ceea ce auzi e una, e un lucru comun: timpan, melc şi celelalte, însă... Şşş!... E gata! Vrei să închizi lumina? Rezultatele sînt mai interesante pe întuneric.
În întuneric, Magnifico devenise o simplă pată, iar Ebling Mis ― o masă care respira greoi. Bayta se trezi că-şi încordează privirea neliniştită, la început fără nici un rezultat. Putu percepe un tremur uşor şi subţire ca de trestie în vînt, care începu să fîlfîie dezordonat pe măsură ce sunetul crescu în înălţime. Tremurul plutea, scădea şi se ridica din nou, adunîndu-se şi materializîndu-se, şi plonjă cu un vîjîit pătrunzător care avu efectul sfîşierii unei perdele ce acoperea totul.
Un glob minuscul şi pulsatoriu de culoare crescu într-o mişcare ritmică şi se sparse în aer în picături informe care ţîşniră spre înalt, apoi coborîră ca nişte ghirlande, descriind mişcări curbe şi întrepătrunzîndu-se, formînd o horbotă mereu schimbătoare. Picăturile se aglomerară din nou în mici sfere, fiecare de altă culoare, şi Bayta începu să descopere o sumedenie de lucruri nebănuite.
Observă că dacă ţinea ochii închişi, modelul colorat devenea cu mult mai precis ; că fiecare mişcare, oricît de mică, a culorii îşi avea propriul model de sunet ; că nu putea deosebi şi numi culorile şi că, în cele din urmă, micile globuri nu erau ceea ce păreau, ci delicate siluete.
Siluete delicate ; minuscule văpăi trecătoare care dansau şi pîlpîiau cu miile ; care dispăreau din raza privirii şi reveneau de niciunde, care se loveau una de alta şi se întrupau apoi într-o altă culoare.
Fără să vrea, Bayta se gîndi la micile pete de culoare care pot fi percepute noaptea cînd strîngi pleoapele pînă la durere. Era efectul cunoscut şi vechi al punctelor mişcătoare care-şi schimbă culoarea, al cercurilor concentrice care se micşorează, al maselor informe oare au o licărire efemeră. Toate acestea le percepea acum, însă mai mari, mai variate ― şi fiecare punct de culoare era o siluetă microscopică.
Aceste siluete ţîsniră către ea în perechi, şi-şi ridică deodată mîinile, lăsînd să-i scape un uşor ţipăt de uimire, dar acestea se rostogoliră pe lîngă ea şi, vreme de o clipă, deveni centrul unei furtuni sclipitoare de zăpadă, în timp ce lumina rece i se scurse pe umeri, apoi pe braţe, ca o avalanşă luminoasă, trecînd în zbor peste degetele încleştate şi întîlnindu-se cu toatele într-un punct strălucitor din faţa ei. Şi, dincolo de asta, sunetele a o sută de instrumente se contopiră într-o curgere de şuvoaie lichide, pînă cînd ea nu le mai putu deosebi de lumină.
Se întrebă dacă Ebling Mis vedea aceleaşi lucruri şi, dacă nu, ce anume vedea. Curiozitatea trecu şi apoi...
Privi din nou. Micile siluete ― dar erau oare siluete? ―, femei minuscule cu părul ca para focului, care se răsuceau şi se îndoiau mult prea repede pentru a fi percepute, se prinseră în grupuri stelare care se învîrteau, iar muzica era un rîs greu perceptibil ― un rîs de fete ― care răsună în urechea ei.
Stelele se strînseră una în alta, îşi răspîndiră strălucirea şi se uniră încet într-o structură ― iar de dedesubt, un palat începu să crească cu rapiditate. Fiecare cărămidă era de altă culoare, fiecare culoare era o scînteie minusculă, fiecare scînteie era o lumină pătrunzătoare care-şi schimba continuu conturul şi făcea ochiul să privească spre cer, către douăzeci de minarete bătute în pietre preţioase.
Un covor sclipitor ţîşni încoace şi încolo, răsucindu-se şi unduindu-se, ţesînd o pînză imaterială care cuprinse tot spaţiul, şi din el răsăriră muguri care prinseră să crească devenind ramuri şi apoi copaci care cîntau o muzică numai a lor.
Bayta era învăluită în cîntec. Muzica se ridică precum un zid în jurul ei, în zboruri rapide, lirice. Întinse mîna ca să atingă un copac fragil şi petalele înflorite plutiră spre pămînt şi se stinseră, fiecare, cu un clinchet limpede şi uşor.
Muzica deveni o ultimă izbucnire de alămuri şi, în faţa ei, se aprinse ceva ca o coloană înaltă, care curse ca o cascadă pe nişte trepte invizibile, căzîndu-i Baytei în poală, de unde se revărsă şi se împrăştie în torente repezi, înălţînd strălucirea înfocată pînă la talia ei, în timp ce în poală îi apăru un pod arcuit ca un curcubeu şi, pe el, mici siluete...
Un lac, o grădină, bărbaţi minusculi şi femei minuscule pe pod, înlănţuiţi în depărtare, cît putea ea cuprinde cu ochii, plutind prin mareea impresionantă de muzică de coarde care convergea asupra ei...
Şi apoi ― o pauză înspăimîntătoare, o mişcare de recul ezitantă, o năruire fulgerătoare. Culorile îşi pierdură strălucirea, se ţesură într-un glob care deveni tot mai mic, se ridică şi dispăru.
Şi se făcu din nou întuneric deplin.
O mînă căută comutatorul, îl atinse şi lumina inundă încăperea ; lumina lipsită de contur a unui soare prozaic. Bayta clipi pînă-i veniră lacrimi în ochi, de parcă ar fi tînjit după ceea ce dispăruse. Ebling Mis stătea inert, cu ochii încă holbaţi şi cu gura deschisă.
Doar Magnifico era vioi şi mîngîia Vizi-Sonorul extaziat.
― Doamna mea, spuse el aproape şoptit, are cu adevărat un efect magic. Are un echilibru şi o reacţie cum nici n-am sperat în ceea ce priveşte delicateţea şi stabilitatea. S-ar părea că pot face adevărate minuni cu instrumentul acesta. Cum ţi-a plăcut compoziţia, doamna mea?
― Era compoziţia ta? întrebă şoptit Bayta. A ta?
Văzîndu-i uimirea şi încîntarea, chipul lui se îmbujoră pînă în vîrful nasului:
― Chiar a mea, doamnă. Catîrului nu i-a plăcut, dar am cîntat-o mereu, mereu pentru propria mea desfătare. Odată, în tinereţe, am văzut palatul acela ― un loc uriaş şi bogat în nestemate pe care l-am zărit de la distanţă în timpul unui mare carnaval. Erau acolo oameni de o strălucire nevisată şi de o splendoare neasemuită, cum n-am mai văzut niciodată de atunci, nici măcar la curtea Catîrului. Ceea ce am creat eu nu este decît o palidă imitaţie, dar asta din cauza sărăciei imaginaţiei mele. Eu îi spun: „Amintirea Catîrului''.
În timp ce Bayta şi Magnifico flecăreau, Mis se scutură şi redeveni vioi.
― Ascultă, zise el, ascultă, Magnifico, ai vrea să faci acelaşi lucru şi pentru alţii?
O clipă, măscăriciul se trase înapoi speriat.
― Pentru mii de oameni, ridică Mis glasul, în marile Săli ale Fundaţiei. Ai vrea să-ţi fii propriul stăpîn, respectat de toată lumea, bogat şi... ― aici imaginaţia îl părăsi. Şi cîte altele. Ei, ce spui?
Măscăriciul privi în treacăt spre Bayta:
― Ea are să fie lîngă mine?
Bayta pufni în rîs:
― Bineînţeles, caraghiosule. Ar fi posibil să te părăsesc acum, cînd eşti pe punctul de a deveni celebru şi bogat?
― Totul va fi al tău, răspunse el cu convingere, şi bineînţeles că toate comorile Galaxei vor fi ale tale ca să-mi răscumpăr datoria pentru bunătatea ce mi-ai arătat-o.
― Dar, interveni Mis ca din întîmplare, dacă mai întîi mă ajuţi...
― Cu ce?
Psihologul făcu o pauză, apoi spuse zîmbind:
― O mică sondare superficială care n-o să-ţi facă nici un rău. Nu-ţi va atinge decît suprafaţa creierului.
Chipul lui Magnifico trădă brusc o spaimă de moarte:
― Nu vreau Sonda. Am văzut-o la lucru. Îţi secătuieşte mintea şi-ţi lasă ţeasta goală pe dinăuntru. Catîrul o folosea în cazul trădătorilor şi apoi îi lăsa să cutreiere fară nici o ţintă pe străzi, pînă se milostivea cineva de ei şi-i ucidea. Ridică braţele ca să-l îndepărteze pe Mis.
― Aceea era o Sondă Psihică, explică Mis răbdător, şi oricum nu dăunează cuiva decît dacă e utilizată greşii. Sonda aceasta a mea este de suprafaţă şi nu face rău nici unui copilaş.
― Aşa e, Magnifico, îl îndemnă Bayta. O facem doar ca să ne ajuţi să-l înfrîngem pe Catîr şi să-l ţinem departe de noi. De îndată ce vom face asta, tu şi cu mine vom fi vestiţi şi bogaţi toată viaţa.
Magnifico întinse o mînă tremurătoare:
