― Ei, pe naiba! strigă Bayta. Cu salturile ciudate pe care le-ai făcut, observarea direcţiei iniţiale nu a însemnat absolut nimic. Nu o dată am ieşit din salt îndreptîndu-ne în direcţie opusă.

― Ne pierdem vremea, izbucni Toran, care încercă totuşi să se stăpînească strîngînd din dinţi. E o navă a Fundaţiei, supusă Catîrului. Ne-au oprit, ne-au percheziţionat şi l-au luat tocmai pe Magnifico ca ostatic, pentru a vă închide gura dacă aţi fi bănuit ceva. Acum o să-i atac şi o să-i fac praf şi pulbere.

― Stai liniştit, spuse Ebling Mis, apucîndu-l de braţ. Ai de gînd să ne autodistrugem pentru o navă pe care o consideri inamică? Gîndeşte-te, omule. Îţi închipui că blestemaţii ăştia ne-ar fi urmărit pe o rută aproape imposibilă, de-a lungul a jumătate din Galaxie, doar ca să ne privească şi apoi să ne lase în pace?

― Încă îi mai interesează unde vrem să mergem.

― Atunci de ce ne-au oprit şi s-au dat de gol? Ne poţi explica asta?

― O să fac ce mi-am pus în minte. Dă-mi drumul, Ebling, altfel te lovesc.

Magnifico se aplecă înainte de pe speteaza scaunului pe care stătea cocoţat. Nările îi fremătau de emoţie:

― Vă implor să mă iertaţi că vă întrerup, dar puţina mea minte a fost străfulgerată de un gînd ciudat.

Bayta anticipă gestul de lehamite pe care voi să-l facă Toran, şi-l luă repede de braţ.

― Hai, vorbeşte Magnifico. Te vom asculta cu răbdare.

― Cît am stat eu pe navă, zise el, mintea mea, aşa puţină cîtă este, a fost uimită şi ameţită de teama ce mă cuprinsese. E-adevărat că am uitat aproape tot ce mi s-a întîmplat acolo. Mulţi oameni s-au tot holbat la mine şi au vorbit într-o limbă pe care n-am priceput-o. Dar spre sfîrşit ― aşa cum cîte-o rază de soare străpunge uneori norii ― am avut deodată o iluminare: un chip pe care-l cunoşteam. Doar o clipă, o clipită l-am văzut şi, cu toate acestea, imaginea lui străluceşte în mintea mea tot mai puternic şi mai clar.

― Cine era? făcu Toran.

― Căpitanul acela care a fost cu voi demult, demult, atunci cînd m-aţi salvat din sclavie.

Dacă Magnifico avusese intenţia de a crea senzaţie, zîmbetul încîntat care-i inundă faţa mărturisi clar că-şi realizase cu succes planul.

― Căpitan... Han... Pritcher? întrebă Mis cu hotărîre. Eşti sigur de asta? Absolut sigur?

― Sire, jur ― şi-şi duse mîna slabă şi ciolănoasă în dreptul inimii ―, aş susţine adevărul acesta chiar şi în faţa Catîrului, cu toată forţa pe care ar avea-o ca să mă împiedice să-l spun.

― Atunci ce se întîmplă? spuse Bayta uimită la culme.

Măscăriciul se întoarse spre ea, dornic să explice:

― Doamna mea, am eu o teorie. Mi-a venit aşa, dintr-o dată, de-a gata, de parcă Spiritul Galactic mi-ar fi şoptit-o la ureche. (Spuse acestea ridicînd uşor glasul ca să-l acopere pe-al lui Toran care voia să-l contrazică.) Doamna mea, continuă el, adresîndu-se exclusiv Baytei, dacă acest căpitan ar fi scăpat, ca şi noi, pe o navă, dacă şi el, ca şi noi, ar întreprinde o călătorie într-un scop pe care-l cunoaşte numai el, atunci, descoperindu-ne, ne-ar suspecta că-l urmărim şi că încercăm să-i aflăm intenţiile, aşa cum noi îl suspectăm pe el din aceleaşi motive. De ce să ne mai minunăm că joacă o astfel de comedie pentru a intra pe nava noastră?

― Atunci de ce ne-a dus pe nava lui? întrebă Toran. Asta nu se potriveşte.

― Ba da, se potriveşte, vocifera măscăriciul, cu o inspiraţie subită. A trimis un ofiţer care nu ne cunoaşte, dar care ne-a descris cînd a vorbit la microfon. Căpitanul a fost mirat de asemănarea descrierii amărîtei mele persoane, pentru că adevărul e că nu se găseşte vreunul în toată Galaxia care să aducă cît de cît cu mine. A fost dovada de identificare pentru voi.

― Nu fi încăpăţînat, Torie. Asta chiar că explică situaţia, spuse Bayta încet.

― S-ar putea, aprobă Mis.

Toran părea neajutorat în faţa unui front unit şi ceva în explicaţia curgătoare a măscăriciului îl deranjase. Ceva nu era în regulă. Cu toate acestea, fiind prins pe picior greşit, furia i se mai potoli, împotriva voinţei sale.

― Pentru o clipă, şopti el, am crezut că am fi putut distruge una dintre navele Catîrului.

Ochii îi erau îndureraţi de pierderea Havenului.

Ceilalţi îl înţeleseră.

22

O moarte pe Neotrantor

NEOTRANTOR.,. Mica planetă Delicass, numită astfel după ce se produsese Marea Devastare, fusese vreme de aproape un secol locul de reşedinţă al ultimei dinastii a Primului Imperiu. Era o lume ştearsă şiun Imperiu fără strălucire, iar existenţa sa prezintă importanţă doar din punct de vedere legal. Sub conducerea primei dinastii neotrantoriene...

ENCICLOPEDIA GALACTICA

NEOTRANTOR îi era numele! Noul Trantor! Dar, după ce-l pronunţai, epuizai dintr-o dată orice asemănări între noul Trantor şi măreţul original. La doi parseci distanţă, soarele Vechiului Trantor încă mai strălucea, iar Capitala Imperială a Galaxiei încă mai brăzda spaţiul în rotirea tăcută şi eternă pe orbita sa.

Vechiul Trantor era încă locuit şi avea o populaţie nu mai mare ele o sută de milioane, probabil, în timp ce cu cincizeci de ani mai devreme forfoteau acolo patruzeci de miliarde. Uriaşa lume de metal era o ruină cumplită.

Temeliile ameţitor de înalte ale multiturnurilor ce porneau din reţeaua unică de metal erau acum rupte şi goale ― purtînd încă găurile provocate de explozii şi de focul distrugător ―, cioburi din Marea Devastare ce avusese loc cu patruzeci de ani în urmă.

Era ciudat că o lume care fusese centrul Galaxiei vreme de două mii de ani, care dominase asupra unui spaţiu fără limite şi fusese cămin pentru legiuitori şi domnitori, ale căror capricii făceau să tremure lumi aflate la sute de parseci distanţă, putea muri într-o singură lună. Era ciudat că o lume care rămăsese neclintită de-a lungul mareelor cuceritoare şi retragerilor, vreme de un mileniu, o lume care rămăsese neatinsă de războaiele civile şi de revoluţiile de palat ale unui alt mileniu, să piară în cele din urmă. Era ciudat ca Gloria Galaxiei să devină un cadavru în descompunere.

Patetic!

Pentru că aveau să mai treacă alte şi alte secole pînă cînd realizările măreţe a cincizeci de generaţii să decadă într-atît încît să nu mai poată fi folosite. Numai nevolnicia oamenilor le făcea inutile acum.

După ce miliarde de oameni muriseră, milioanele de oameni rămaşi sfîrtecaseră baza strălucitoare de metal a planetei şi descoperiseră solul care nu simţise atingerea razelor solare de mai bine de o mie de ani.

Înconjuraţi de perfecţiunile mecanice, rodul eforturilor umane, împresuraţi de minunăţiile industriale ale omenirii eliberate de tirania mediului, oamenii se întorseseră la pămînt. Pe uriaşele autostrăzi creşteau acum grîul şi porumbul, iar în umbra turnurilor înalte păşteau acum oile.

Dar Neotrantor exista ― o planetă obscură ca un sat, înecată în umbra puternicului Trantor, pînă cînd o familie regală scăpată ca prin minune din calea pîrjolului Marii Devastări îşi găsise aici ultimul refugiu şi rezistase cu greu valului distrugător al rebeliunii. Domnise acolo într-o strălucire fantomatică peste o rămăşiţă în descompunere a Imperiului.

Douăzeci de Lumi Agricole însemnau un Imperiu Galactic!

Dagobert al IX-lea, stăpînitor a douăzeci de lumi de nobili refractari şi ţărani morocănoşi, era împăratul Galaxiei, Stăpîn al Universului!

Dagobert al IX-lea avusese douăzeci şi cinci de ani în ziua însîngerată în care sosise pe Neotrantor, împreună cu tatăl său. Încă îi erau vii în memorie gloria şi puterea Imperiului. Dar fiul său, care avea să devină cîndva Dagobert al X-lea, a văzut lumina zilei pe Neotrantor.

Nu cunoştea decît douăzeci de Lumi.

Automobilul aerian decapotabil al lui Jord Commason era cel mai frumos vehicul de acest fel din întregul Neotrantor. Şi asta nu pentru că el era cel mai bogat latifundiar de pe Neotrantor, ci din multe alte motive. De pildă, în tinereţe, fusese tovarăşul nedespărţit şi geniul rău al unui tînăr prinţ-moştenitor, prizonier în strînsoarea dominatoare a unui împărat în puterea vîrstei. Acum devenise tovarăşul nedespărţit, şi tot geniu al răului, al unui prinţ-moştenitor în puterea vîrstei care detesta şi domina un împărat bătrîn..

Prin urmare, Jord Commason, în automobilul său aerian, acoperit cu un strat de sidef şi ornamentat cu aur şi lumetron, care n-avea nevoie de blazon pentru a se şti cui aparţinea, contempla pămînturile, milele întregi de grîu unduitor, uriaşele batoze şi combine ― toate fiind proprietatea sa ―, şi se gîndea prudent la propriile-i probleme.

Alături de el, şoferul cocîrjat şi ofilit conducea atent printre curenţii înalţi de aer şi zîmbea.

Jord Commason vorbi vîntului, aerului şi cerului:

― Îţi aminteşti ce ţi-am spus, Inchney?

Părul rar şi brăzdat de şuviţe albe al lui Inchney flutura uşor în vînt. Zîmbetul de pe faţă lăsa să i se vadă lipsa cîtorva dinţi, iar cutele verticale de pe obraji i se adînciră, sporind impresia că ar avea tot timpul de ascuns vreun secret. Şuieră printre dinţi: