― Da, sire, şi m-am tot gîndit,

― Şi la ce concluzie ai ajuns, Inchney? întrebă Jord cu un aer ce trăda nerăbdarea.

Inchney îşi aminti că fusese şi el un lord tînăr şi atrăgător pe Vechiul Trantor şi că acum, pe Neotrantor, era o relicvă de nerecunoscut, care trăia prin mărinimia Nobilului Jord Commason, căruia trebuia să-i răsplătească bunătatea oferindu-i sfaturi subtile la cerere. Oftă discret şi şopti din nou:

― E recomandabil să-i primiţi pe vizitatorii de pe Fundaţie, sire. Mai ales că au sosit doar cu o navă pe care nu se află decît un bărbat capabil să lupte. Cît de bineveniţi sînt?

― Bineveniţi? făcu Commason întunecat. Se zice despre oamenii de pe Fundaţie că ar fi magicieni, deci puternici.

― Uf, murmură Inchney, pîcla şi distanţa ascund adevărul. Fundaţia nu-i decît o lume obişnuită, iar cetăţenii ei nimic altceva decît oameni. Dacă foloseşti dezintegratorul împotriva lor îi poţi ucide. (Inchney menţinu vehiculul pe cursul stabilit. Undeva, dedesubt, un rîu se unduia scînteietor.) N-aţi auzit zvonurile despre omul care tulbură lumile Periferiei? şopti el.

― Ce ştii despre asta? întrebă Commason, subit bănuitor.

De astă dată, zîmbetul dispăru de pe chipul şoferului:

― Nimic, sire. Nu era decît o întrebare neroadă.

Nobilul nu ezită prea mult şi spuse fără menajamente:

― Nimic din ce întrebi nu arată nerozie, iar modul în care ajungi să cunoşti multe lucruri ţi-ar putea aduce pieirea într-o bună zi. Dar, fie! Acelui om i se spune Catîrul şi, cu cîteva luni în urmă, un supus de-al său a fost pe-aici cu... cu diverse treburi. Acum aştept pe un altul... ca să ajungem la o înţelegere.

― Şi aceşti nou-sosiţi? Probabil că nu sînt cei pe care-i aşteptaţi!

― Nu poartă însemnele pe care trebuia să le recunosc.

― S-a anunţat că Fundaţia a fost capturată...

― Nu-mi amintesc să-ţi fi spus eu aşa ceva,

― Aşa s-a raportat, continuă Inchney indiferent. Dacă e adevărat, atunci aceştia ar putea fi refugiaţi şi ar fi bine să-i reţineţi pentru omul Catîrului, ca să-i daţi o dovadă de prietenie şi cinste.

― Da? întrebă Commason nehotărît.

― Da, sire, întrucît se ştie că prietenul unui cuceritor nu e decît ultima lui victimă, această acţiune ar reprezenta doar o măsură justificată de autoprotecţie. Încă mai există Sonde Psihice, iar noi avem la îndemînă patru creiere de pe Fundaţie. Am putea afla multe lucruri folositoare despre Fundaţie, şi chiar despre Catîr. Şi apoi ar fi o treabă de nimic să cîştigaţi prietenia Catîrului.

În liniştea înălţimilor, mintea lui Commason reveni la gîndurile dintîi:

― Dar dacă Fundaţia nu s-a prăbuşit?! Dacă toate rapoartele acelea nu sînt decît minciuni? Prezicerile arătau că Fundaţia nu poate fi înfrîntă.

― Vremea prezicătorilor a trecut demult, sire.

― Şi, totuşi, dacă nu s-a prăbuşit, Inchney? Ia gîndeşte-te. E adevărat, Catîrul mi-a făcut unele promisiuni... Mersese prea departe cu gîndul şi ezită speriat: Asta este, s-a lăudat şi gata. Laudele nu sînt decît vorbe în vînt, dar faptele sînt fapte.

Inchney rîse pe înfundate:

― Într-adevăr, faptele sînt fapte pînă nu te lovesc direct. Dar cu greu s-ar putea găsi o ameninţare mai îndepărtată decît o Fundaţie aşezată la celălalt capăt al Galaxiei.

― Şi mai este şi prinţul, murmură Commason, mai mult pentru sine,

― Şi el poartă tratative cu Catîrul, sire?

Commason nu reuşi să păstreze secretul privind schimbările din ultima vreme:

― Nu aşa ca mine. Dar devine pe zi ce trece tot mai nestăpînit şi mai greu de controlat. Parcă a intrat un demon în el. Dacă-i voi reţine pe aceşti oameni şi el va voi să-i folosească spre propriu-i profit ― pentru că nu e lipsit de o anume ascuţime de minte ―, eu nu sînt încă pregătit să-l înfrunt. Se încruntă dezgustat.

― I-am văzut ieri în treacăt pe străinii aceia, zise şoferul, aparent fără nici o legătură. Printre ei se află şi o femeie ciudată, brunetă. Păşeşte cu dezinvoltura unui bărbat şi chipul ei uimitor de palid contrastează cu strălucirea întunecată a părului. (Simţind o nuanţă de căldură în şoapta guturală a vocii seci, Commason se întoarse surprins către el.) Inchney continuă: Socot că prinţul îşi va folosi ascuţimea minţii pentru a ajunge la un compromis rezonabil pentru ambele părţi. Aţi avea de cîştigat dacă îi lăsaţi lui fata...

Chipul lui Commason se lumină dintr-o dată:

― Ce idee! Mi-a venit o idee! Inchney, întoarce! Şi, dacă totul va merge bine, vom mai discuta în legătură cu libertatea ta.

Commason găsi că era aproape de domeniul superstiţiei faptul că pe biroul său îl aştepta o Capsulă Personală. Sosise pe o lungime de undă cunoscută doar cîtorva oameni. Commason zîmbi satisfăcut. Omul Catîrului era în drum spre el, iar Fundaţia se prăbuşise cu adevărat.

Visele Baytei în legătură cu Palatul Imperial se risipiră în faţa realităţii şi în sinea ei avu un sentiment nelămurit de dezamăgire. Camera în care se afla era mică, aproape sărăcăcioasă, iar Palatul nici pe departe nu egala reşedinţa primarului de pe Fundaţie, iar în ceea ce-l privea pe Dagobert al IX-lea„.

Bayta avea păreri exacte despre modul în care trebuia să arate un împărat. Nu ca un bunicuţ binevoitor slab, albit şi şters, sau care să servească ceştile de ceai cu mîna lui, vizibil îngrijorat în legătură cu confortul oaspeţilor săi.

Dar aşa era.

Dagobert al IX-lea chicoti în timp ce turna ceaiul în cana pe care o ţinea cu mînă sigură:

― Un moment în care să nu am nevoie de ceremonial şi curteni e o mare plăcere pentru mine, draga mea. De multă vreme n-am mai avut prilejul de a primi cum se cuvine vizitatori din provinciile mele exterioare. Acum, c-am mai îmbătrînit, fiul meu se ocupă de toate amănuntele astea, plicticoase uneori. Nu l-ai întîlnit pe fiul meu? E un băiat deosebit, dar cam îndărătnic. Aşa e tineretul. Vrei cumva o capsulă cu aromă?... Nu?

Toran încercă să-l întrerupă:

― Maiestatea voastră...

― Da?

― Maiestatea voastră, n-a fost în intenţia noastră să vă deranjăm...

― Nici vorbă, nu mă deranjaţi deloc. Astă-seară va avea loc recepţia, dar pînă atunci avem toată libertatea. De unde spuneaţi că sînteţi? De mult n-am mai avut o recepţie oficială. Veniţi din Provincia Anacreon?

― De pe Fundaţie, Maiestatea voastră Imperială!

― A, da, Fundaţia! Acum îmi amintesc. E în Provincia Anacreon. N-am fost niciodată acolo, căci doctorul mi-a interzis să întreprind călătorii lungi şi obositoare. Dar nu-mi amintesc de rapoarte recente din partea viceregelui de pe Anacreon. Care e situaţia la voi? încheie el curios,

― Sire, bîigui Toran, nu avem motive să ne plîngem.

― E plăcut să aud asta. Voi transmite felicitări viceregelui meu.

Toran privi neajutorat către Ebling Mis care începu să vorbească cu voce tare:

― Sire, ni s-a spus că vom avea nevoie de permisiunea dumneavoastră pentru a vizita Biblioteca Universităţii Imperiale de pe Trantor.

― Trantor? întrebă împăratul mirat. Trantor? Apoi o umbră de durere nelămurită i se aşternu pe chipul slab: Trantor? şopti el. Acum îmi amintesc. Intenţionez să mă întorc acolo cu un puhoi de nave. Veţi veni cu mine. Împreună, îl vom zdrobi pe rebel, pe Gilmer. Împreună, vom restaura Imperiul! Îşi îndreptă spatele cocoşat şi vocea îi deveni mai puternică. O clipă privi hotărît, apoi clipi şi spuse domol: Dar Gilmer e mort. Acum parcă-mi amintesc. Da, da. Gilmer e mort! Trantor a murit... Pentru o clipă, mi s-a părut... De unde spuneţi că veniţi?

Magnifico îi şopti Baytei: