― E chiar împărat? Eu credeam că împăraţii sînt mai măreţi şi mai înţelepţi decît oamenii de rînd.
Bayta îi făcu semn să tacă şi zise:
― Dacă Maiestatea voastră Imperială ar semna un ordin care să ne permită să mergem pe Trantor, ar face un mare serviciu cauzei noastre comune.
― Pe Trantor?
Împăratul era cu mintea tulburată, neputînd înţelege nimic.
― Sire, Viceregele din Anacreon, în numele căruia vorbim, vă transmite că Gilmer este încă în viaţă...
― În viaţă? Trăieşte? bubui vocea lui Dagobert. Unde? Ne vom război!
― Maiestatea voastră Imperială, lucrul acesta nu trebuie dezvăluit deocamdată. Nu se ştie sigur unde se află Gilmer. Viceregele ne-a trimis pe noi să vă înştiinţăm, dar numai pe Trantor am putea să-i găsim bîrlogul. Odată descoperit...
― Da, da... Trebuie descoperit... Bătrînul împărat se bălăbăni pînă la perete şi atinse fotocelula minusculă cu un deget tremurător. După ce aşteptă să se întîmple ceva, bolborosi: Servitorii mei nu vor să vină. Nu-i mai pot aştepta. Mîzgăli ceva pe o foaie de hîrtie şi încheie cu o semnătură în care litera D era bogat ornamentată. Apoi zise: Gilmer va afla ce înseamnă puterea împăratului său. De unde spuneaţi că sînteţi? Anacreon? Care e situaţia pe-acolo? Numele împăratului este cinstit cum se cuvine?
Bayta luă hîrtia dintre degetele lui nevolnice:
― Maiestatea voastră Imperială este iubită ele popor. Iar dragostea voastră pentru popor este binecunoscută.
― Va trebui să vizitez acest popor bun al Anacreonului, dar doctorul spune... Nu-mi amintesc exact ce spune, dar... Ridică privirea care dintr-o dată deveni foarte pătrunzătoare: Ziceaţi ceva de Gilmer?
― Nu, Maiestatea voastră Imperială.
― Nu va mai cîştiga teren. Mergeţi înapoi şi spuneţi poporului vostru că Trantor va rezista! Tatăl meu conduce flota acum şi viermele acela rebel de Gilmer va fi cuprins de frigul spaţiului împreună cu susţinătorii lui. Se împletici pînă la fotoliu şi privirea îi redeveni absenta Ce spuneam?
Toran se ridică şi făcu o plecăciune adîncă:
― Maiestatea voastră Imperială a fost prea bună cu noi, dar timpul acordat pentru audienţă s-a terminat.
Pentru o clipă, Dagobert al IX-lea arătă ca un împărat adevărat, se ridică şi rămase cu spatele drept, în timp ce vizitatorii săi se retraseră, unul cîte unul, cu spatele către uşă...
...unde douăzeci de oameni înarmaţi îi înconjurară.
O armă fulgeră scurt...
Bayta îşi recapătă cu greu cunoştinţa. Îşi reaminti limpede de bătrînul care se autointitula împărat şi de ceilalţi oameni care aşteptaseră afară. Amorţeala pe care o simţea în încheieturile degetelor însemna că suportase şocul unei arme paralizante.
Rămase cu ochii închişi şi ascultă cu atenţie vocile din jurul ei.
Erau două. Una, calmă şi precaută, care ascundea şiretenie sub masca slugărniciei. Cealaltă, răguşită, care izbucnea cînd şi cînd în accese de supărare. Baytei nu-i plăcu nici una dintre ele.
Vocea guturală o acoperea pe cealaltă. Bayta prinse ultimele vorbe:
― Nebunul acela bătrîn o să trăiască o veşnicie. Asta mă doboară. Mă irită. Commason, am s-o fac. Şi eu îmbătrînesc.
― Înălţimea voastră, să vedem mai întîi la ce ne folosesc oamenii aceştia. S-ar putea întîmpla să găsim o altă sursă de putere decît ne oferă tatăl dumneavoastră.
Vocea răguşită se pierdu într-o şoaptă bolborosită. Bayta reuşi să audă doar cuvîntul "fata'', cînd vocea cealaltă, slugarnică, răutăcioasă, continuă pe un ton amical, dar dominator:
― Dagobert, tu nu îmbătrîneşti. Mint cei care spun că nu eşti tînăr ca la douăzeci de ani.
Bayta simţi că-i îngheaţă sîngele în vine cînd îi auzi pe amîndoi izbucnind în rîs. Dagobert... înălţimea voastră... Bătrînul împărat vorbise de un fiu îndărătnic ; înţelesul ascuns al şoaptelor de acum o înspăimîntă. Nu-şi închipuia că se mai pot întîmpla astfel de lucruri...
Deodată, vocea lui Toran izbucni într-un puhoi de blesteme.
Deschise ochii şi răsuflă uşurată cînd îl văzu pe Toran aplecat deasupra ei. Toran spuse furios:
― Împăratul nu va lăsa nepedepsit un asemenea act banditesc. Eliberaţi-ne!
Abia acum Bayta îşi dădu seama că încheieturile mîinilor şi picioarelor îi erau fixate de perete şi de podea cu ajutorul unui puternic cîmp de atracţie.
Cel cu voce guturală se apropie de Toran. Pleoapele îi erau vineţii şi umflate, iar peste părul rar purta o pălărie ţuguiată cu o pană ciudată. Avea un pîntec mare, acoperit cu un pieptar tivit cu fir argintiu. Pufni dispreţuitor şi amuzat:
― Împăratul? Sărmanul nebun?
― Am permis din partea lui. Nici unul dintre supuşi nu are dreptul să ne lipsească de libertate.
― Dar eu nu sînt supusul nimănui, gunoi spaţial! Sînt regent şi prinţ-moştenitor, şi va trebui să mi te adresezi ca atare. Cît îl priveşte pe nevolnicul meu tată, se mai distrează şi el primind vizitatori din cînd în cînd. Iar noi îi facem pe plac. Asta-i gîdilă orgoliul şi-l amăgeşte că ar fi împărat. Dar în rest, nu înseamnă absolut nimic.
Apoi se opri în faţa Baytei care-l privi cu dispreţ. Cînd se dădu mai aproape, ea îi simţi respiraţia ce mirosea puternic a mentă:
― Are ochi frumoşi, Commason, ba chiar e mai atrăgătoare cînd îi ţine deschişi. Va fi un desert exotic pentru cel care a gustat din toate plăcerile, ce zici?
Toran se zbătu zadarnic să se elibereze, dar prinţul-moştenitor îi ignoră chinurile şi Bayta simţi că îngheaţă. Ebling Mis nu-şi venise încă în fire şi capul i se bălăngănea neputincios pe piept. Bayta observă însă surprinsă că ochii lui Magnifico erau deschişi şi vioi, de parcă ar fi fost treaz de cînd lumea. Magnifico îşi roti încet ochii mari şi căprui, privind-o pe Bayta. apoi scînci şi clătină din cap către prinţul-moştenitor:
― Omul acela mi-a luat Vizi-Sonorul.
Prinţul-moştenitor se întoarse brusc spre cel care vorbise:
― E al tău, monstrule? Instrumentul i se balansa pe umăr, legat cu o curea verde, dar Bayta nu-l observase.
Îşi trecu degetele peste clape, încercă să scoată măcar un sunet, dar zadarnic:
― Ştii să cînţi, monstrule?
Magnifico dădu afirmativ din cap.
Toran îi spuse deodată:
― Ai cotrobăit printr-o navă a Fundaţiei. Dacă împăratul nu ne va răzbuna, atunci Fundaţia o va face cu siguranţă.
Celălalt, Commason, îi răspunse:
― Care Fundaţie? Ori Catîrul nu mai e Catîr?
Nimeni nu-i răspunse. Prinţul-moştenitor rînji, arătîndu-şi dinţii mari şi inegali. Întrerupse cîmpul de atracţie din jurul măscăriciului, îl ridică brutal în picioare şi-i aruncă Vizi-Sonorul în braţe.
