Într-un fel, erau nişte intruşi. Tăcerea studioasă părea să-i respingă. Atmosfera academică părea să mai vieţuiască şi să protesteze iritată pentru că era tulburată.

Biblioteca era o clădire înşelător de măruntă care se lărgea enorm sub nivelul solului, devenind un spaţiu-mamut de linişte şi visare. Ebling Mis se opri o clipă în faţa măiestrelor picturi murale din sala de primire.

Şopti, pentru că în acest loc nu îndrăzneai să vorbeşti decît în şoaptă:

― Cred că am trecut deja de camera cataloagelor. Mă opresc aici. (Avea fruntea transpirată, iar mîinile îi tremurau.) Să nu fiu deranjat, Toran. Ai vrea să-mi aduci de mîncare jos?

― Cum doreşti. Vom face tot ce putem ca să te ajutăm. Vrei să lucrăm sub con...

― Nu. Trebuie să fiu singur...

― Crezi că vei reuşi ceea ce ţi-ai pus în gînd?

Ebling Mis răspunse cu fermitate:

― Ştiu că voi reuşi!

Toran şi Bayta ajunseră mult mai aproape de ideea de "a avea un menaj normal în doi" decît reuşiseră vreodată în acel prim an al vieţii lor de proaspăt căsătoriţi. Era un "menaj" cel puţin ciudat. Locuiau înconjuraţi de grandoare, dar duceau o viaţă de o simplitate dezarmantă. Mîncarea o obţineau în cea mai mare parte de la ferma lui Lee Senter şi o plăteau cu mici instrumente atomice care se puteau găsi pe nava oricărui Neguţător.

Magnifico învăţase singur să se slujească de proiectoare în sala de lectură a Bibliotecii; asculta şi vedea atîtea romane de aventuri şi de dragoste încît ajunsese să uite de mîncare şi de somn, la fel ca şi Ebling Mis.

Ebling, cel puţin, se îngropase cu totul în Bibliotecă. Insistase să i se instaleze un hamac în Sala de Bibliografie Psihologică. Slăbise, îşi pierduse culoarea, vigoarea în exprimare, iar blestemele lui preferate fuseseră date uitării. Erau momente cînd făcea eforturi disperate pentru a-i recunoaşte pe Toran şi pe Bayta.

Se simţea mai în largul lui cu Magnifico, acesta aducîndu-i de mîncare şi stînd adesea pentru a-l urmări, absorbit şi fascinat, pe îmbătrînitul psiholog cum transcria ecuaţii nesfîrşite, cum compara referinţele bibliografice ale cărţilor-film, cum umbla neîncetat de colo-colo, făcînd eforturi mentale supraomeneşti să atingă un scop pe care el îl simţea aproape.

Toran se apropie de Bayta în camera întunecată şi i se adresă pe neaşteptate:

― Bayta!

― Da? tresări, parcă vinovată, Bayta. Vrei să-mi spui ceva, Torie?

― Sigur că vreau. De ce stai acolo pe întuneric? Te comporţi anapoda de cînd am ajuns pe Trantor. Ce-i cu tine?

― Uf, Torie, termină, spuse ca plictisită.

― "Uf, Torie, termină", o maimuţări el, iritat, apoi îi vorbi cu blîndeţe: Ce ţi s-a întîmplat, Bay? Te roade ceva.

― Nu! N-am nimic, Torie. Dacă o să mâ sîcîi tot timpul, o să înnebunesc. Mă gîndesc.

― La ce te gîndeşti?

― La nimic anume. De fapt, la Catîr, la Haven, la Fundaţie şi la toate. La Ebling Mis, şi dacă va găsi ceva în legătură cu cea de-a Doua Fundaţie, şi dacă ne va fi de vreun folos, dacă va descoperi ceva pînă la urmă, şi la un milion de alte lucruri. Acum eşti mulţumit? Vocea îi trăda agitaţia lăuntrică.

― Ar fi mai bine să nu te laşi furată de gînduri. Nu-i plăcut nici pentru tine şi nici nu rezolvi situaţia noastră.

Bayta se ridică în picioare şi zîmbi abătută:

― Bine. Sînt fericită. Uite, zîmbesc şi-s veselă!

Deodată se auzi strigătul agitat al lui Magnifico:

― Doamna mea...

― Ce s-a întîmplat? Intră...

Bayta rămase fără grai cînd, în cadrul uşii, apăru statura impunătoare şi chipul hotărît al lui...

― Pritcher! strigă Toran.

― Căpitane! Cum de ne-ai găsit? exclamă Bayta.

Han Pritcher păşi înăuntru. Cu o voce limpede şi calmă, lipsită de orice sentiment, spuse:

― Acum am gradul de colonel, sub comanda Catîrului.

― Sub comanda... Catîrului! Vocea lui Toran se stinse. Cei trei formau o scenă impresionantă.

Magnifico privea cu ochi mari şi lacomi şi se strecură în spatele lui Toran. Nimeni nu-l băgă în seamă.

Ţinîndu-şi mîinile strîns împreunate ca să stăpînească tremurul lor, Bayta întrebă:

― Ne arestezi? Chiar ai trecut de partea lor?

― N-am venit să vă arestez, răspunse colonelul prompt. În instrucţiunile pe care le-am primit nu se făcea nici o referire la voi. Sînt liber şi doresc să rămînem prieteni, dacă sînteţi de acord.

Chipul lui Toran era devastat de furia pe care reuşi să şi-o stăpînească:

― Cum de ne-ai găsit? Erai pe nava filiană, aşa-i? Ne-ai urmărit?

Pe faţa împietrită a lui Pritcher trecu o umbră de reticenţă:

― Eram pe nava filiană! În primul rînd, v-am întîlnit... ei, bine... din întîmplare.

― E o întîmplare practic imposibilă din punct de vedere matematic.

― Ba nu. Mai degrabă improbabilă, aşa că ceea ce am afirmat rămîne valabil. În orice caz, aţi recunoscut faţă de filieni ― de fapt, nici nu există o asemenea naţiune ― că vă îndreptaţi spre sectorul Trantor şi, întrucît Catîrul are oamenii lui pe Neotrantor, a fost uşor să facă în aşa fel încît să fiţi reţinuţi acolo. Din nefericire, aţi plecat înainte de sosirea mea, dar nu cu mult înainte. Am avut vreme să dau ordin fermelor de pe Trantor să anunţe sosirea voastră. Asta s-a făcut şi iată-mă! Pot să mă aşez? Vin cu gînduri de prietenie, credeţi-mă.

Se aşeză. Toran rămase cu capul în pămînt şi gîndurile i se învălmăşeau în minte. Bayta pregăti absentă ceaiul.

Apoi Toran ridică ochii şi-l privi necruţător pe Pritcher:

― Ei, acum ce mai aştepţi... Colonele? Ce înseamnă prietenia ta? Dacă nu ne arestezi, atunci ce faci cu noi? Sîntem în custodie? Cheamă-ţi oamenii şi dă ordinele cuvenite.

― Nu, Toran, spuse Pritcher răbdător, clătinind din cap. Am venit din proprie iniţiativă să vă conving de inutilitatea a ceea ce faceţi. Dacă nu reuşesc, voi pleca. Asta-i tot.

― Asta-i tot? Atunci vinde-ţi marfa; ţine-ţi discursul şi du-te. Eu nu vreau ceai, Bayta.

Pritcher acceptă o ceaşcă, mulţumind cu gravitate. Privi spre Toran, neimpresionat de ieşirea lui, sorbi cu grijă, apoi spuse: