― Catîrul este un mutant. Nu poate fi înfrînt datorită naturii mutaţiei...

― De ce? Care e această mutaţie? întrebă Toran zîmbind acru. Poate ne spui şi nouă.

― Da, vă spun. Faptul că-i cunoaşteţi secretul nu-i va face nici un rău. Vedeţi... e capabil să controleze echilibrul emoţional al fiinţelor umane. Pare un truc ieftin, dar e imbatabil.

Bayta îl întrerupse:

― Echilibrul emoţional, zici? (Se încruntă.) N-ai vrea să explici? Nu prea înţeleg.

― Vreau să spun că-i este foarte uşor să-i inspire unui general capabil un sentiment, să zicem, de loialitate absolută faţă de el şi de încredere neţărmurită în victoria lui. Aceşti oameni nu-l pot trăda; nu dau înapoi, iar controlul este permanent. Cei mai capabili duşmani ai săi îi devin cei mai credincioşi subordonaţi. Lordul războinic al Kalganului îşi predă planeta şi devine viceregele lui pe Fundaţie.

― Iar tu, interveni Bayta cu amărăciune în glas, îţi trădezi Cauza şi devii trimisul Catîrului pe Trantor. Înţeleg!

― N-am terminat. Înzestrarea Catîrului poate produce efecte contrare mai puternice. Şi disperarea este o emoţie! În momentul crucial, oamenii-cheie ai Fundaţiei, oamenii-cheie de pe Haven şi-au pierdut speranţa. Lumile lor au căzut fără multă zbatere.

― Vrei să spui, întrebă încordată Bayta, că sentimentul ce l-am avut în Bolta Timpului era provocat de Catîr, care se juca cu emoţiile şi sentimentele mele?

― Şi cu ale mele. Cu ale tuturor. Cum era pe Haven spre sfîrşit? Îţi aminteşti?

Bayta se întoarse să nu mai audă.

Dar Colonelul Pritcher continuă cu convingere:

― Aşa cum obţine rezultate în cazul Lumilor, tot aşa obţine şi în cazul indivizilor. Te poţi lupta cu o forţă care te face să te predai de bună-voie atunci cînd doreşte ea? Care face un servitor credincios din oricine atunci cînd doreşte ea?

― De unde ştii că acesta este adevărul? întrebă rar Toran.

― Poţi explica altfel prăbuşirea Fundaţiei şi a Havenului? Poţi găsi altă explicaţie convertirii mele? Gîndeşte-te, omule! Ce ai izbutit tu, sau eu, sau întreaga Galaxie împotriva Catîrului în tot acest timp? Ai reuşit vreun lucru cît de mic?

― Pentru numele Galaxiei, voi reuşi! răspunse Toran provocării. Cu o bruscă izbucnire de satisfacţie strigă: Nu-i aşa că minunatul tău Catîr avea legături pe Neotrantor, despre care susţii că trebuiau să ne reţină acolo? Acei oameni sînt morţi sau suferă mai rău decît dacă ar fi murit. L-am ucis pe prinţul-moştenitor şi celălalt şi-a pierdut minţile. Catîrul nu ne-a oprit acolo şi măcar atîta am reuşit.

― Ba nu, deloc. Aceia nu erau oamenii noştri. Prinţul-moştenitor era o mediocritate şi un alcoolic notoriu. Celălalt, Commason, era de-o stupizenie neîntîlnită. Era o forţă pe lumea lui, dar asta nu l-a împiedicat să fie rău, ticălos şi cu totul incompetent. Noi n-aveam nimic de-a face cu ei. Au fost, într-un fel, doar nişte piedici...

― Dar ei ne-au închis, ori cel puţin au încercat.

― Nu şi nu. Commason avea un sclav personal ― un bărbat pe nume Inchney. Reţinerea a fost ideea lui. E bătrîn, dar va sluji intereselor noastre de moment. Pe el nu l-aţi fi ucis, înţelegeţi?

Bayta se întoarse spre el. Nici ea nu se atinsese de ceai.

― Dar, după cum singur afirmi, ţi-au fost modificate propriile emoţii. Crezi orbeşte în Catîr, ai o credinţă anormală, bolnavă, faţă de el. Ce valoare mai au părerile tale? Ţi-ai pierdut orice capacitate de a gîndi obiectiv.

― Te înşeli. (Colonelul clătină încet din cap.) Doar emoţiile îmi sînt modificate. Raţiunea mi-a rămas aşa cum era. S-ar putea să-mi fie influenţată într-o anumită direcţie de către emoţiile mele condiţionate, dar nu este forţată. Şi sînt o serie de lucruri pe care le înţeleg mai limpede acum, de cînd sînt eliberat de fostele mele condiţionări emoţionale. Constat că programul Catîrului este inteligent şi demn de a fi urmat. I-am urmărit cariera de la început, de acum şapte ani. Cu ajutorul puterii lui mentale, a început prin a înfrînge un condotier şi prin a-i lua grupul. Apoi, cu acest grup ― şi cu puterea lui ― a cucerit o planetă. Cu aceasta ― şi cu puterea lui ― el şi-a mărit forţa pînă a putut ajunge la Lordul Kalganului. Fiecare pas a urmat, logic, altui pas. Cu Kalgan în buzunar, a avut şi o flotă de clasă, şi cu aceasta ― plus puterea lui ― a putut ataca Fundaţia. Fundaţia este cheia. Este cea mai mare zonă de concentrare industrială din Galaxie, iar acum, cînd tehnicile atomice ale Fundaţiei sînt în mîinile lui, el a devenit, de fapt, stăpînul Galaxiei. Cu aceste tehnici ― plus puterea sa ―, el poate determina rămăşiţele Imperiului să-i recunoască domnia şi, evident, o dată cu moartea bătrînului Împărat, care este nebun şi nu mai aparţine demult acestei lumi, să se încoroneze ca Împărat. Atunci va poseda nu numai numele de Împărat, ci şi puterea. Cu asta ― plus propria-i putere ―, care lume din Galaxie i s-ar mai putea opune? În aceşti ultimi şapte ani a întemeiat un nou Imperiu. Cu alte cuvinte, în şapte ani el a realizat ceea ce întreaga psihoistorie a lui Seldon n-ar fi putut face în mai puţin de şapte sute de ani. Galaxia va avea, în sfîrşit, pace şi ordine. Iar voi nu-l puteţi opri, aşa cum nu puteţi opri zborul unei planete cu mîinile goale.

Spusele lui Pritcher fură urmate de tăcere. Ceea ce mai rămăsese din ceaiul lui se răcise. Îşi goli ceaşca, o umplu din nou şi o bău pe îndelete. Toran îşi muşca furios degetul mare. Chipul Baytei era rece, absent şi palid. Apoi ea spuse cu voce sugrumată:

― Noi nu sîntem convinşi. Dacă vrea să-i fim fideli, să vină Catîrul să ne condiţioneze şi pe noi. Îmi închipui că i te-ai opus pînă în ultima clipă, cînd ai fost convertit, am dreptate?

― M-am opus, recunoscu Colonelul Pritcher solemn.

― Atunci permite-ne şi nouă acelaşi privilegiu.

Colonelul Pritcher se ridică. Cu un aer reţinut, le comunică:

― Eu trebuie să plec. Aşa cum v-am mai spus, misiunea mea nu se referă deloc la situaţia voastră. Prin urmare, nu cred că va fi necesar să raportez în legătură cu prezenţa voastră aici. Nu vă fac o favoare deosebită. Dacă ar dori să vă împiedice în ceea ce aveţi de gînd, Catîrul ar însărcina, fără îndoială, alţi oameni să îndeplinească misiunea aceasta. Dar, aşa cum stau lucrurile, eu nu-mi voi permite să fac mai mult decît mi s-a ordonat.

― Mulţumesc, spuse cu voce slabă Bayta.

― Cît îl priveşte pe Magnifico... Unde este? Vino încoace, Magnifico, n-am să-ţi fac nici un rău.

― Cu el ce-ai de gînd? întrebă emoţionată Bayta.

― Nimic. Ordinele mele nu prevăd nimic nici în legătură cu el. Am auzit că este căutat, dar Catîrul îl va găsi cînd va dori, Eu nu voi spune o vorbă. Vreţi să daţi mîna cu mine?

Bayta clătină din cap. Toran îl măsură cu o privire dispreţuitoare şi reţinută.

Colonelul păru uşor umilit. Păşi către uşă, se întoarse şi zise:

― Un ultim lucru. Să nu vă închipuiţi că nu-mi dau seama care este sursa încăpăţînării voastre. Se ştie că sînteţi în căutarea celei de-a Doua Fundaţii. La vremea potrivită, Catîrul va lua măsurile ce se impun. Nimic n-are să vă ajute... V-am cunoscut în alte vremuri şi probabil că mai am amintiri care mă îndeamnă să vă spun măcar atît: am încercat să vă ajut şi să vă păzesc de pericolul final, înainte de a fi prea tîrziu. La revedere!

Salută scurt şi plecă.

Bayta se întoarse spre Toran, care rămăsese tăcut, şi-i şopti:

― Ştiu pînă şi despre cea de-a Doua Fundaţie.

În tăcerea Bibliotecii, Ebling Mis, înstrăinat faţă de tot ce se întîmpla în jurul lui, ghemuit sub un fascicul de lumină, bolborosea triumfător.

25

Moartea unui psiholog

DUPĂ ACEST TRIUMF, Ebling Mis mai avea de trăit doar două săptămîni.

Între timp, Bayta îl văzu doar de trei ori. Prima data, în noaptea în care primiseră vizita Colonelului Pritcher. A doua oară la o săptămînă după aceea. Iar a treia oară, după încă o săptămînă ― în ultima zi ―, în ziua în care Ebling a murit.

Prima oară fusese deci seara de după vizita lui Pritcher, cînd tinerii căsătoriţi petrecuseră o oră cumplită. Şi totul se învîrtise ameţitor în jurul lor.

― Să-i spunem şi lui Ebling, sugerase Bayta.

― Crezi că ne poate da vreun ajutor? întrebase absent Toran.

― Sîntem doar doi. Trebuie să ne mai uşurăm. Dar, dacă poate?

― S-a schimbat mult. A slăbit. E aerian şi nici nu mai ştie pe ce lume se află. (Făcu un semn elocvent cu degetele.) Uneori îmi vine să cred că nu ne va fi de nici un folos în veci. Alteori, mi se pare că nimic nu ne va ajuta.

― Nu mai gîndi aşa! Vocea Baytei era calmă, dar nu se mai putu stăpîni: Nu! Cînd vorbeşti astfel, am impresia că sîntem împresuraţi de Catîr. Torie, să vorbim cu Ebling ― acum!

Ebling Mis îşi înălţă capul de pe banca lungă şi-i privi cu ochii lipiţi de somn. Părul lui rar era răvăşit şi plescăi din buze somnoros: