• Tu ? întrebă, clătinând din cap ca şi cum ar fi respins ideea. Vrei să-mi
spui că
tu, fără
ajutorul nimănui, ai omorât doisprezece soldaţi, un sergent şi
un ofiţer? încuviinţă cu naturaleţe:
• Dormeau.
Abdul-el-Kebir, care văzuse murind mii de oameni, care ordonase executarea multora şi care-i detesta pe toţi şi pe fiecare în parte dintre
temnicerii săi, încercă
totuşi o insuportabilă
senzaţie de nelinişte şi un gol în
stomac şi se sprijini de stâlpul de lemn ce susţinea acoperişul tindei, ca să nu-şi piardă echilibrul.
• I-ai ucis în timp ce dormeau? întrebă. De ce ?
• Pentru că ei mi-au omorât oaspetele. Făcu o pauză.
• Şi pentru că erau prea mulţi. Dacă unul ar fi dat alarma, ai fi murit de bătrâneţe între aceşti patru pereţi...
Abdul-el-Kebir îl observă în linişte şi încuviinţă cu o mişcare a capului, ca şi cum ar fi înţeles ceva ce la început i se păruse neclar.
• Acum îmi amintesc de tine, spuse. Eşti targui-vl care ne-a oferit ospitalitate. Te-am văzut când m-au luat.
• Da, recunoscu Gacel. Sunt Gacel Sayah, erai oaspetele meu şi datoria mea e să te trec graniţa.
• De ce? îl privi fără să înţeleagă. în cele din urmă, spuse:
• Aşa e obiceiul... Mi-ai cerut să te protejez şi trebuie să te protejez.
• Să omori paisprezece oameni ca să mă protejezi mi se pare exagerat, nu crezi? Targui-ul nu catadicsi să-i răspundă şi se îndreptă spre poarta deschisă.
• Am să aduc cămilele, spuse. Pregăteşte-te pentru o călătorie lungă.
II observă în timp ce se îndepărta, dispărând după ce trecu de poarta larg deschisă, şi se simţi copleşit de singurătate în fortul părăsit. Se simţi copleşit şi speriat chiar mai mult decât prima dată când, ajuns acolo, avusese certitudinea
că nu va ieşi niciodată
viu din el şi că
acele ziduri vor deveni închisoarea şi,
totodată, mormântul lui.
Rămase câteva clipe nemişcat, ascultând, cu toate că ştia că nu mai are ce auzi, căci vântul şi oamenii erau singurii care puteau face zgomot, şi era o zi fără vânt, iar oamenii muriseră. Paisprezece! îşi amintea chipurile tuturor, de la faţa ascuţită şi foarte palidă a
căpitanului, căruia nu-i plăcea soarele şi se simţea bine în penumbra biroului său, până la obrajii transpiraţi şi roşii ai bucătarului, fără să uite lunga mustaţă
obraznică mâncarea.
a caporalului care-1 slujea, făcea curat în celulă şi îi aducea
Cunoştea, de asemenea, fiecare santinelă şi ajutor de bucătar; jucase cu ei zaruri sau le scrisese scrisori pentru cei de-acasă; uneori, în nesfârşitele nopţi ale deşertului, le citea romane, căci adesea era imposibil să hotărăşti cine dintre ei era mai prizonier în acel fort de la marginea deşertului. îi cunoştea pe toţi, şi acum muriseră. Se întrebă ce fel de om e acela care recunoaşte că a omorât paisprezece
fiinţe omeneşti în timp ce dormeau, fără