Şis"> săpat un puţ, s-au ridicat ziduri crenelate, s-au auis mobile
hodorogite, rămăşiţe, fără îndoială, ale »n0r vechi cazărmi desfiinţate, şi nişte
oameni au i»st condamnaţi să
păzească
un petic de deşert, atas. de deşert
încât, potrivit tradiţiei, niciodată, nui Un călător nu s-a apropiat de Gerifîes. Şi
mai spunea tradiţia că cei din garnizoana Legiunii francez* aflaseră trei luni că nu mai erau forţe ctioniale, ci nişte străini învinşi.
abia după Şase morminte anonime se înălţau după zidul din spate. într-o vreme
avuseseră chiar şi cruci şi câte un nume, dar cu ani în urmă bucătarul trebuise să pună crucile pe foc când i se terminaseră lemnele, şi de multe ori Abdul-el-
Kebir se întrebase cine or fi fost acei creştini care ajunseseră să
moară
acolo,
atât de departe de patria lor, şi ce stranie istorie i-o fi obligat să se înroleze în Legiune şi să-şi sfârşească zilele în singurătatea fără orizonturi a Saharei. „într-o zi o să mi se sape şi mie groapa lângă ei, îşi spunea mereu. Atunci
o să fie şapte morminte anonime, şi din clipa aceea paznicii mei vor putea să
plece din Gerifîes... Eroul independenţei se va odihni pentru veşnicie alături de şase mercenari necunoscuţi..."
Dar n-a fost aşa, şi acum era nevoie de paisprezece morminte; morminte pe care nimeni nu va vrea niciodată să scrie un nume, pentru că nimeni nu va fi interesat să se ştie unde zace o mână de temniceri inepţi. în mod instinctiv îşi întoarse din nou faţa spre fereastra barăcii, şi cu greu
acceptă că
trupurile tuturor celor care umpluseră
cu glasurile şi prezenţa lor
acel loc până
cu o noapte înainte începeau să
putrezească
acolo, în căldura
uscată şi insuportabilă.
De câte ori nu simţise tentaţia de a-1 strânge de gât pe vreunul din ei cu propriile sale mâini! în anii săi de temniţă, cei mai mulţi îl trataseră cu respect, dar unii îl
supuseseră la tot felul de umilinţe, mai ales în ultima perioadă, după
întoarcere. Pentru evadarea sa toată garnizoana primise aceeaşi pedeapsă:
suspendarea permisiilor pe timp de un an, şi mulţi susţineau că era mai bine să provoace un „accident" care să sfârşească cu el odată pentru totdeauna şi să-i scape de ceea ce se transformase într-o temniţă comună.
Acum îl înspăimânta ideea de a reîncepe lunga fugă; mersul nesfârşit prin nisipuri şi bolovănişuri, sub un soare neobosit, fără să ştie încotro se îndrepta şi
dacă
acea întindere dezolantă se sfârşea într-adevăr undeva. îşi amintea
înspăimântat chinul setei şi al durerii de nesuportat din fiecare muşchi prins de
cârcei şi se întreba de ce continua să stea acolo, la umbră, cu bocceaua în
mână, aşteptând întoarcerea unui om, a unui asasin, care voia să-1 ducă nou spre nisipuri şi terenuri pietroase. din