„Cinci zile, calculă. După
cinci zile voi fi încă
în stare să
încerc singur. Dacă rezistă mai mult, va fi prea târziu pentru amândoi." îşi dădea seama că se afla în faţa unei dileme: pe de o parte, trebuia să
facă
eforturi ca să-şi
ţină
însoţitorul în viaţă,
hrănindu-i speranţele şi încercând tot ce era omeneşte posibil ca să-1 salveze.
Pe de altă
parte, ştia că
fiecare zi şi fiecare oră
cu care-i prelungea viaţa
însemna o zi sau o oră mai puţin pentru a şi-o salva pe a lui. Din cauza
constituţiei sale şi a faptului că nu era obişnuit cu deşertul, Abdul-el-Kebir
consuma o cantitate de apă de trei ori mai mare decât cea de care avea nevoie Gacel. Asta însemna că, dacă ar fi murit şi el ar fi rămas singur, şansele targui- ului de a continua să trăiască se măreau de patru ori. îl observă în timp ce dormea, neliniştit, murmurând uneori, cu gura
deschisă larg, ca şi când ar fi căutat mereu aerul care se împotrivea să-i
coboare în plămâni. I-ar fi făcut o favoare dacă i-ar fi prelungit somnul pe veci,
ar fi evitat temerile şi lipsurile zilelor viitoare, acum, că se cufundase într-un
somn mai liniştit, când încă mai păstra în suflet vaga iluzie că este liber şi încă mai nutrea o slabă speranţă că va trece graniţa. Care graniţă? Ar trebui să fie pe-acolo, oriunde în faţa lor, sau poate deja în urma lor,
fără
ca nimeni pe lumea asta s-o poată
recunoaşte, pentru că
„pământul
pustiu" din Tikdabra, care n-a fost în stare să accepte nici un suflet omenesc, ar accepta cu atât mai puţin impunerea unei graniţe. „Pământul pustiu" era adevărata graniţă. Graniţa dintre ţări, dintre
regiuni şi chiar dintre viaţă şi moarte. „Pământul pustiu" se impunea oamenilor ca frontieră şi Gacel înţelese că, într-un anumit fel, iubea „pământul pustiu" şi-i făcea plăcere că se afla acolo
pentru că
aşa voise şi pentru că
era, poate, prima fiinţă
omenească
de la
începutul vremurilor care experimenta pe deplin conştient ce înseamnă să sfidezi „deşertul deserturilor". „Mă