continuă. Şi din Marea Caravană n-a rămas nimic.
• Cum te-ai lecuit de oftică ? vru să ştie Gacel. Băiatul meu cel mare şi prima mea soţie au murit de asta.
• M-am înţeles cu un măcelar din Tombuctu, răspunse bătrânul. Am lucrat un an pe degeaba la el şi, în schimb, m-a lăsat să mănânc carnea crudă de la cocoaşele tuturor cămilelor pe care le tăia - zâmbi amuzat. Mă
îngrăşasem în aşa hal, că
arătam ca un butoi, dar până
la urmă
a. m mai
scuipat sânge... Aproape două sute de cocoaşe de cămilă! exclamă. De atunci nu m-am mai apropiat de un animal din ăsta în viaţa mea şi prefer să merg pe jos trei luni decât să călăresc unul.
• Eşti primul imohag pe care-1 aud vorbind rău de cămile, observă Gacel.
• Poate, veni răspunsul hâtru. Dar la fel de adevărat e că sunt şi primul imohag care s-a lecuit de oftică.
Frumoasa fată cu părul împletit în codiţe subţiri, sâni frumoşi şi mâini cu palmele roşii, pline de bijuterii, acordă amzad-v\ cu o singură coardă, din care smulse un sunet ascuţit, ce păru mai curând un geamăt sau un râs strident, îl privi în ochi pe Gacel, străinul, căruia părea că-i dedică personal povestea sa, şi spuse aşa: „Allah este mare. Lăudat fie - tăcu o clipă. Se povesteşte, şi asta nu s-a întâmplat în
ţara imohagilor, nici în cea a
neamului Tekna, nici în Marrakech, Tunisia, Algeria sau Mauritania, ci acolo, în Arabia, aproape de oraşul sfânt Mecca, unde orice credincios trebuie să meargă
în pelerinaj cel puţin o dată
în viaţă, se spune că
ar fi trăit, cu mult timp în
urmă, în înfloritorul şi aglomeratul oraş Mir, gloria califilor, trei negustori isteţi
ce adunaseră, după
mulţi ani de afaceri împreună, o mare sumă
de bani pe
care au hotărât s-o investească într-un nou negoţ... Se pare, totuşi, că aceşti negustori nu prea aveau încredere unul în altul,
pentru că
au pus aurul într-un săculeţ
şi au hotărât să-1 lase spre păstrare
stăpânei casei unde locuiau, cu porunca de a nu-1 da nici unuia din ei fără să fie şi ceilalţi de faţă.
La câteva zile după aceea, hotărâră să trimită o scrisoare în oraşul vecin şi, cum aveau nevoie de pergament, unul dintre ei spuse:
• Mă sigur are.
duc să-i cer pergament îndatoritoarei noastre gazde, pentru că Dar, intrând în casă, îi spuse acesteia:
• Dă-mi săculeţul pe care ţi l-am dat, că avem nevoie de el...
• N-o fac dacă
nu sunt de faţă
şi prietenii tăi, răspunse femeia şi, cu
toate că spuse: