• E aşa de tânără! suspină. Uşa se deschise dintr-o dată şi sergentul Malikel-Haideri sări din pat,
repezindu-se să-şi ia pistolul de pe masă, dar se opri când zări silueta locotenentului Razman profilându-se în lumina orbitoare de afară. Pe jumătate gol cum era, făcu un efort să-şi menţină aerul marţial, luă
poziţie de drepţi, salutând şi ciocnindu-şi tocurile cizmelor, ceea ce păru cu adevărat ridicol, cu toate că pe figura locotenentului se vedea clar că nu avea dispoziţia necesară să sesizeze comicul situaţiei, şi când ochii i se obişnuiră cu
penumbra încăperii, se apropie de fereastră, deschise obloanele şi arătă cu cravaşa spre baraca alăturată:
• Sergent, cine sunt oamenii închişi acolo ? vru să ştie. Sergentul simţi cum o sudoare rece îi ţâşnea din fiecare por al trupului,
dar, încercând să-şi păstreze calmul, răspunse:
• Familia targu(-\ilui.
• De cât timp se află aici ?
• De o săptămână.
Razman se întoarse spre el, nevenindu-i parcă să auzite. dea crezare celor
• O săptămână? repetă îngrozit. Vreţi să spuneţi că timp de o săptămână aţi ţinut închişi nişte femei şi nişte copii ca să moară de căldură în infernul ăsta, fără să vă anunţaţi superiorii ?
• Radioul este stricat.
• Minciună... Acum am vorbit cu transmisionistul... Dumneavoastră aţi
ordonat să nu se folosească staţia... De aceea mi-a fost imposibil să vă comunic că sosesc... Dintr-o dată se întrerupse, căci privirea îi căzu pe silueta Lailei, complet
goală, care se ghemuia speriată în cel mai îndepărtat colţ al încăperii, în locul
unde dormise pe o pătură veche, îşi plimbă privirea de mai multe ori de la fată la Malik-el-Haideri şi, în cele din urmă, ca şi cum s-ar fi temut, întrebă răguşit:
• Cine e ?
• Nevasta targui-ului... Dar nu e ce credeţi dumneavoastră, domnule
locotenent - încercă să se justifice. Nu e ce credeţi dumneavoastră... Ea a
acceptat de bunăvoie... A acceptat! repetă, întinzând mâinile într-un gest rugător.
Locotenentul Razman se apropie de Laila, care încerca să-şi acopere goliciunea cu un colţ al păturii.
• E adevărat că ai acceptat? vru să ştie. Nu te-a forţat?
Tuarega îl privi fix, după hotărâre:
care, întorcându-se spre sergent, răspunse cu
• Mi-a spus că, dacă nu accept, îi dă pe copii pe mâna soldaţilor.
Locotenentul Razman încuviinţă de câteva ori în tăcere, apoi se întoarse fără grabă şi, arătând uşa, îi ordonă lui Malik:
• Ieşiţi afară! Acesta făcu un gest să-şi ia hainele, dar locotenentul îl opri hotărât.
• Nu! Nu sunteţi demn să mai purtaţi această uniformă... Ieşiţi aşa cum sunteţi...
Sergentul-major Malik-el-Haideri ieşi înaintea locotenentului şi, când ajunse în pragul uşii, 194
se opri, căci în faţa lui se aflau, în aşteptare, toţi oamenii din fort, însoţiţi acum de soţia lui Razman şi de uriaşul sergent Ajamuk.
• Indreptaţi-vă spre dune!
Se supuse, cu toate că nisipul fierbinte îi ardea tălpile, şi merse în tăcere, cu capul plecat, fără să privească pe nimeni, până la poalele dunelor. Când înţelese că nu mai putea înainta şi că ar fi fost inutil să încerce să