196
parte a A fost o călătorie lungă, fără să ştie precis încotro mergea pe drumul de
întoarcere acasă, fără să ştie unde-i era acum casa; în căutarea familiei sale,
fără să ştie dacă mai avea familie. A fost o călătorie lungă. La început spre apus, la o zi de drum de capătul „pământului pustiu", şi
apoi, când îşi dădu seama că
acesta se sfârşise, o luă
spre miazănoapte,
conştient că
trecea din nou graniţa şi că
în orice moment puteau să
apară
soldaţii, care părea că deveniseră un coşmar pentru el. A fost o călătorie lungă. Şi tristă. Niciodată, nici măcar în cele mai grele momente, când la capătul
Tikdabrei îşi dăduse seama că doar moartea îi rămăsese singurul tovarăş de
drum, nu-şi imaginase că întâmplările ar putea lua o asemenea întorsătură,
căci pentru el, ca războinic şi nobil al unui popor de nobili războinici, acea moarte însemna singura înfrângere definitivă. Dar acum, dintr-o dată, ca trăsnit, descoperea că moartea nu însemna
nimic faţă
de cruda realitate : să
afle că
fiinţele iubite deveniseră
victimele
propriului său război şi că înfrângere.
asta era de fapt adevărata şi cea mai groaznică
în mintea lui se perindau o dată şi încă o dată, obsesiv, chipurile fiilor săi, vocea Lailei sau
imagini repetate la infinit din viaţa lui în tabără, când totul era singurătate şi tihnă la poalele marilor dune şi anii treceau fără ca vreun om să tulbure liniştea unei vieţi monotone şi simple.
Zorii reci când Laila se ghemuia în braţele lui, căutând căldura trupului său; lungile dimineţi cu lumină strălucitoare şi neliniştea aşteptării în căutarea
vânatului; amiezile apăsătoare, cu arşiţă sufocantă şi dulce toropeală;
amurgurile cu un cer roşu, când umbrele se prelungeau peste deşert ca şi cum
ar fi vrut să
atingă
marginea zării; şi nopţile parfumate şi dense, la lumina
focului, repetând neobosit legende deja ştiute. Le era frică de harmatan, care vuia când sufla, şi de secetă; iubeau