încerci să scapi chiar şi pierzându-te la capătul pământului, îngropându-te în cea mai înaltă dintre dune sau traversând pe jos iadul din Tikdabra. Aceşti gri-gri ţi se lipeau de piele ca nişte căpuşe, ca mirosul sau
vopseaua pânzeturilor, şi acum targui-ul avea impresia că pusese stăpânire pe el gri-gri-ul morţii, cel mai încăpăţânat şi insistent dintre toţi, acela de care un războinic putea scăpa doar dacă lupta cu alt războinic, la care duhul morţii era şi mai puternic. „De ce m-ai ales pe mine ? îl întreba uneori în nopţile când, la lumina
focului, credea că
îl vede aşezat de cealaltă
parte a flăcărilor. Eu nu te-am
chemat niciodată. Soldaţii mi te-au adus acasă când căpitanul 1-a împuşcat pe tânărul care dormea..."
Chiar din ziua aceea, din momentul când un oaspete este asasinat sub acoperişul tău, e logic să accepţi că gri-gri-ul morţii pune stăpânire pe stăpânul
jaimei, aşa cum gri-gri-ul adulterului se instalează înşelat bărbatul în luna dinaintea nunţii.
pe vecie în soţia ce şi-a
„Dar eu n-am fost de vină, protestă, încercând să-1 izgonească de lângă el. Am vrut să-1 apăr şi mi-aş fi dat viaţa în schimbul vieţii lui." Dar, aşa cum spunea Suilem, aceşti gri-gri nu ascultă vorbele,
rugăminţile şi nici chiar ameninţările oamenilor, pentru că au propria lor
judecată, şi când prind drag de cineva nu-1 părăsesc până veacurilor. la sfârşitul „A fost odată un om - povestea el - pe care îl îndrăgise în mod deosebit gri-gri-ul lăcustei. Locuia în Arabia şi, an după
an, fără
greş, plaga blestemată
sosea să
distrugă lanurile şi câmpurile lui şi ale tovarăşilor săi.
Disperaţi, vecinii îl duseră altfel aveau să moară 200
în faţa califului, rugându-1 să-1 execute, căci
cu toţii de foame, dar califul, care înţelesese că bietul om nu avea nici o vină, îi luă apărarea, spunând: «Dacă îl ucid, gri-gri-ul lăcustei, care îl iubeşte şi dincolo de moarte, va veni în fiecare an la mormântul lui. Aşa că poruncesc ca, atât acum, în viaţă, cât şi ca spirit, mai târziu, după moarte, să facă o călătorie o dată la şapte ani până pe coasta de apus a Africii şi să rămână acolo tot atâta timp. în felul acesta, cum şi lăcusta e lucrarea lui Allah şi nu ne putem împotrivi
lui Allah, căci i-am aduce o jignire, vom împărţi fără părtinire nenorocirea şi
vom avea parte, pe rând, de şapte ani de belşug şi de şapte de sărăcie». Aşa făcu omul acela cât trăi şi continuă
s-o facă
duhul său, şi de aceea
plaga se abate asupra noastră în această perioadă şi apoi se întoarce, urmând sufletul mortului până în ţara lui de baştină." Indiferent dacă
acea legendă
era sau nu adevărată, aşa se comporta
lăcusta, însă tuaregii, mai şireţi decât ţăranii din Arabia, rezolvaseră problema
foamei într-un fel mult mai practic, preferând să devoreze insectele, aşa cum
acestea le devorau recoltele, decât să execute un nevinovat. Prăjite pe cărbuni sau făcute făină, deveniseră unul din alimentele lor preferate, şi sosirea lor cu milioanele, acoperind soarele la amiază, pentru ei nu reprezenta imaginea mizeriei, ci, dimpotrivă, a prosperităţii şi a belşugului timp de multe luni. Peste
trei ani aveau să