zăpada, oraşul şi valurile epuizaseră
definitiv
capacitatea lui de a se mira, spectacolul pe care răsăritul îl oferi ochilor săi
corectă
din nou această
greşeală, căci cenuşiul plumburiu şi metalic al unei
mări vălurite şi ameninţătoare avu darul să-1 hipnotizeze, cufundându-1 într-o transă în timpul căreia rămase nemişcat şi absorbit, ca o statuie fără viaţă. Apoi, prima rază de soare descompuse cenuşiul într-un albastru luminos
şi un verde opac, încât albul spumei părea mai intens, contrastând cu negrul ameninţător al unor nori prevestitori de furtună ce se apropiau dinspre apus, şi urmă o explozie de forme şi lumini cum nu şi-ar fi putut imagina vreodată; şi ar fi rămas pironit locului acolo ceasuri întregi, dacă un zgomot mare de maşini, în spatele său, nu l-ar fi smuls din meditaţie. Oraşul se trezea. Ceea ce noaptea fusese doar ziduri înalte cu ferestre închise şi imprecise
pete întunecoase de vegetaţie, la lumina zilei se transformase într-o risipă de
culori, unde roşul violent al autobuzelor contrasta cu albul faţadelor, galbenul
taxiurilor, verdele copacilor frunzoşi şi amestecul anarhic al afişelor ce acopereau zidurile cu miile. Şi lumea.
ţipătoare S-ar fi zis că toţi locuitorii pământului îşi dăduseră întâlnire în dimineaţa
aceea pe larga promenadă maritimă, intrând şi ieşind din clădiri, ciocnindu-se
şi ferindu-se unii de alţii, ducându-se şi întorcându-se, într-un soi de dans absurd în care, dintr-o dată, toţi
înţepeneau la marginea unui trotuar, ca să se arunce apoi pe neaşteptate, la
unison, pe caldarâmul larg, unde autobuzele, taxiurile şi sute de vehicule de
diferite forme se opreau brusc, de parcă invizibilă.
le-ar fi frânat o puternică
mână După
ce privi un timp spectacolul, Gacel ajunse la concluzia că
mâna
aceea aparţinea unui bărbat grăsuliu şi predispus la apoplexie, care se agita încontinuu, ridicându-şi şi coborându-şi braţele, de parcă puseseră stăpânire pe
el tâmpenia şi nebunia, suflând într-un fluier lung cu atâta insistenţă şi furie,
încât trecătorii se opreau ca şi cum sunetul acela ar fi coborât chiar din gura Celui de Sus. Era important bărbatul acela, nu încăpea îndoială, în ciuda feţei sale roşii
şi a petelor de transpiraţie de pe uniformă, căci până şi cele mai grele
camioane se opreau când ridica mâna şi doar când le dădea el voie îndrăzneau să-şi continue drumul. Şi chiar în spatele lui, înaltă, masivă şi încărcată, apărată de un grilaj gros
şi de o mică
grădină
cu copaci păliţi, se înălţa clădirea cenuşie cu copertine
albe de care-i vorbise feroviarul.
Acolo locuia sau, cel puţin, acolo lucra ministrul de Interne, Aii Madani, omul care îi răpise nevasta şi copiii.