ştia întotdeauna unde se află şi încotro se îndreaptă, de parcă o veche, foarte
veche glandă, atrofiată la restul fiinţelor umane, s-ar fi menţinut activă şi
eficace doar la acest popor.
Nord, sud, est, vest; puţuri, oaze, drumuri, munţi, „pământuri pustii", râuri de dune, întinderi stâncoase... Tbt universul imensităţilor sahariene părea că se reflectă ca un ecou în adâncul creierului lui Gacel, fără ca el s-o ştie, fără să fie pe deplin conştient de asta. Soarele îl surprinse călare pe mehari şi se înălţă deasupra capului său, tot
mai puternic, făcând vântul să tacă, strivind pământul, potolind nisipul şi
scaieţii, ce nu mai alergau de colo-colo, scoţând şopârlele din vizuinile lor şi
făcând păsările să
se lase la pământ, căci nici să
zboare nu mai îndrăzneau
când, în sfârşit, ajunse la zenit. Targui-ul opri atunci animalul, îl obligă
să îngenuncheze şi înfipse în
pământ spada cea lungă
şi bătrâna-i puşcă, ce slujiră
drept suport, împreună
cu şaua, pentru un micuţ acoperiş de pânză groasă.
Se retrase la umbra acestuia, îşi sprijini capul pe spinarea albă a mehari- ului şi adormi.
L-a trezit, mângâindu-i nările, cel mai jinduit dintre mirosurile deşertului. A deschis ochii şi a rămas foarte liniştit, inspirând aerul, fără dorinţa de a privi spre cer, temându-se că totul nu era decât un vis, dar când, în cele din urmă, şi-a întors capul spre apus, l-a văzut acolo, acoperind orizontul, mare, întunecat, promiţător şi plin de viaţă, diferit de ceilalţi, albi, înalţi şi parcă cerşind, 37
care din vreme în vreme soseau din nord pentru a dispărea fără să-ţi lase nici cea mai mică speranţă de ploaie. Norul acela cenuşiu, jos şi splendid părea că ascunde în sânul lui toate
comorile de apă din univers şi era, probabil, cel mai frumos pe care Gacel îl
văzuse în ultimii cincisprezece ani, poate de la marea furtună dinaintea naşterii
Lailei; acea furtună
care o făcuse pe bunică-sa să-i prezică
un viitor negru,
pentru că
atunci jinduita apă
se transformase într-un torent ce luase cu el
jaime şi animale, distrusese culturile şi înecase o cămilă. R'Orab se agită, neliniştit. Şi-a întors gâtul lung şi şi-a îndreptat botul cu
jind spre cortina de apă ce înainta descompunând lumina şi transformând
peisajul. A mugit uşor şi din gâtlejul său s-a auzit un tors de pisică satisfăcută.
uriaşă,
Gacel s-a ridicat încet în picioare, i-a scos şaua şi, la rândul lui, şi-a scos straiele, pe care le-a întins cu grijă peste tufele de scaieţi ca să se ude cât mai
tare. Apoi, desculţ şi gol, a aşteptat în picioare ca primele picături să
stropească nisipul şi pământul, acoperind de cicatrice ca de vărsat chipul
deşertului, pentru ca apoi apa să sosească în valuri, îmbătându-i simţurile când auzea dulcele răpăit transformându-se în vuiet, simţea pe piele mângâierea călduţă şi în gură prospeţimea limpede şi respira râvnitul parfum al pământului îmbibat de apă, din care se înălţa un abur gros şi tulburător.
Iată, în sfârşit, miraculoasa şi fecunda unire, şi în curând, cu soarele din aceeaşi după-amiază chiar, adormitele seminţe ale acheb^-uXm se vor