transforma în chiciură scaieţi.
stropii de apă
ce mai rămăseseră
pe pietre şi tufele de în deşert, diferenţa dintre temperatura maximă de la miezul zilei şi cea
minimă la ceasul dinaintea zorilor putea fi de cincizeci de grade, şi Gacel ştia
din experienţă că acel frig trădător reuşea să se strecoare în oasele călătorului
inconştient, îl îmbolnăvea şi făcea apoi ca articulaţiile să-i rămână ca
anchilozate şi dureroase, refuzând să răspundă prompt la comenzile creierului. Trei vânători fuseseră găsiţi îngheţaţi pe pământurile pietroase de la
poalele munţilor Huaila, şi Gacel încă îşi amintea cadavrele lor, înghesuite unul într-altul, unite prin moarte în acea iarnă friguroasă, când tuberculoza i-1 luase
şi pe micuţul Bisrha. Păreau că zâmbesc, dar, mai târziu, soarele le-a uscat
trupurile, deshidratându-le şi dând un aspect macabru pielii pergamentoase şi dinţilor strălucitori. Erau aspre
ţinuturile acelea unde un om putea muri de căldură
sau de
frig în decurs de câteva ore şi unde o cămilă căuta apă în zadar zile întregi, pentru ca dintr-o dată să piară înecată într-o dimineaţă. Aspre ţinuturi, şi totuşi, Gacel nu concepea existenţa în nici un alt loc şi
nici n-ar fi schimbat setea sa, căldura şi frigul din întinderea fără hotare pe
comodităţile oricărei alte lumi îngrădite şi fără orizonturi, şi în fiecare zi, în
timpul tuturor rugăciunilor sale, cu faţa spre răsărit, spre Mecca, îi mulţumea
lui Allah că
îi îngăduise să
trăiască
acolo unde trăia şi să
facă
parte din
binecuvântatul neam al oamenilor vălului, lăncii sau spadei.
A adormit dorind-o pe Laila, iar când s-a trezit, trupul pietros al femeii pe care o strângea în vis s-a transformat în nisip moale ce i se prelingea printre degete. Plângea vântul la ceasul vânătorului. Privi stelele, care îi spuseră cât mai lipsea ca lumina să le şteargă de pe
firmament, strigă noaptea şi îi răspunse mugetul stins al me/iari-ului ce
mesteca scaieţii umezi. îi puse şaua, porni din nou la drum şi pe la jumătatea după-amiezii zări în depărtare cinci pete întunecate ce se profilau pe întinderea
pietroasă: tabăra lui Mubarrakben-Sad, condusese pe soldaţi până la jaima lui. imohagul din Poporul Lăncii care îi îşi făcu rugăciunile şi se aşeză
pe o stâncă
netedă
să admire amurgul,