salturi şi piruete în timp ce oţelul scapără scântei, ferindu-se mai mult decât
urmărind să-1 lovească pe adversar, căci adversarul ridica arma, hotărât să
omoare ca să nu fie omorât. Cum să parezi o lovitură fără scut ? Cum să-ţi recuperezi poziţia după un
salt în spate sau după
o mişcare greşită, dacă
rivalul nu se arată
dispus să-ţi
dea timp să te redresezi?
Se priviră, încercând să-şi descopere reciproc intenţiile, învârtindu-se încet unul în jurul celuilalt, în timp ce din jaime începeau să se ivească bărbaţi,
femei şi copii, uluiţi, nefiind în stare să luptă reală şi nu într-un simulacru.
accepte că
cei doi se înfruntau într-o
In cele din urmă, Mubarrak schiţă întrebare timidă, dorinţa 28
prima lovitură, ce părea aproape o de a constata că era într-adevăr vorba de o luptă pe viaţă şi pe moarte. Răspunsul, ce-1 obligă să facă un salt înapoi ca să evite furioasa lamă a
duşmanului, îi îngheţă
sângele în vine. Gacel Sayah, inmouchar al temutului
popor Kel-Talgimus, voia să-1 omoare, nu încăpea nici o îndoială. Era atâta ură
şi atâta dorinţă
de răzbunare în lovitura pe care i-o dăduse, de parcă
acei
necunoscuţi cărora le oferise găzduire ar fi fost fiii lui preferaţi, iar el, Mubarrakben-Sad, i-ar fi ucis. Dar Gacel nu era stăpânit de o ură adevărată.
El încerca doar să facă dreptate, şi nu i s-ar fi părut nobil să-1 urască pe
târgui pentru că se limitase să-şi facă munca, oricât de greşită şi nedemnă de
respect ar fi fost această
muncă. în plus, Gacel ştia că
ura, ca şi tulburarea,
teama, iubirea sau orice alt sentiment profund nu sunt tovarăşi buni pentru omul deşertului. Pentru a supravieţui pe meleagurile unde îi fusese hărăzit să se nască, era nevoie de mult calm, de sânge rece şi de o stăpânire de sine care
să domine orice sentiment ce l-ar fi împins să comită nişte greşeli care, acolo, rar se mai pot îndrepta.
Acum Gacel ştia că acţionează ca un judecător şi, poate, în acelaşi timp, ca un călău, şi nici unul, nici altul nu trebuiau să urască victima. Forţa loviturii sale, furia pe care o simţea în interiorul lui nu fuseseră, de
fapt, decât o avertizare, răspunsul clar la întrebarea clară adversarul său.
pe care i-o pusese Atacă
din nou şi înţelese dintr-o dată
cât de nepotrivite erau hainele lui