de ea, şi prefera să rişte s-o lase să fugă rănită, pentru că ştia, de asemenea, că nu putea ajunge prea departe cu un glonţ în plămâni. Animalul ridică dintr-o dată botul, adulmecă vântul şi deveni uşor neliniştit. Apoi, după un răstimp ce păru o veşnicie, dar care nu durase 31 probabil mai mult de două
minute, îşi plimbă
privirea asupra turmei lui,
asigurându-se că nu o paşte nici o primejdie, şi se pregăti să-şi reia activitatea, ce consta în mestecarea unor frunze de tamariscă.
Când fu pe deplin sigur că nu poate rata şi că animalul nu va face un salt brusc sau o mişcare ciudată, Gacel apăsă uşor pe trăgaci, glonţul porni cu un
şuierat, sfâşiind aerul, şi antilopa căzu în genunchi, de parcă cineva i-ar fi
secerat cele patru picioare sau pământul s-ar fi înălţat dintr-o dată până la ea, ca prin farmec. Femelele sale îl priviră fără interes şi fără frică, pentru că, deşi
împuşcătura fusese asurzitoare, nu era legată în mintea lor de ideea de pericol şi de moarte, şi numai când îl văzură pe bărbatul cu straiele în vânt apropiindu- se în fugă şi agitând un cuţit o luară la goană şi se pierdură în pustiu.
Gacel ajunse la animalul rănit, care făcu un ultim efort de a se ridica şi a- şi urma familia, dar ceva i se rupsese înăuntru şi nimic nu mai asculta ordinele minţii sale. Doar ochii lui, enormi şi nevinovaţi, îi oglindeau neliniştea când targui-ul l-a apucat de coarne, i-a întors capul spre Mecca şi i-a tăiat beregata cu o mişcare rapidă a pumnalului său încovoiat. Sângele ţâşni în clocot, stropindu-1 pe sandale şi pe jaique, la poale, dar
Gacel nu observă, mulţumit că
iscusinţa sa de vânător fusese, încă
o dată,
deosebită şi că atinsese animalul în locul exact.
Căderea nopţii îl surprinse în timp ce mânca, şi nu se iviseră încă primele stele când adormise, apărat de vânt de un tufiş şi încălzit de spuza focului.
II trezi râsul hienelor ce se adunau, atrase de antilopa moartă, dar dădeau târcoale şi şacalii, 32 aşa că
înteţi focul, care îi alungă
până
la marginea umbrelor, şi rămase
apoi cu faţa spre cer, ascultând vântul şi gândindu-se la faptul că în ziua aceea
ucisese un om, prima fiinţă
umană
pe care o omora în viaţa lui, ceea ce
însemna că viaţa lui nu mai putea fi aceeaşi de-acum înainte. Nu se simţea vinovat, deoarece considera că luptase pentru o cauză
dreaptă, dar îl îngrijora faptul că se putea dezlănţui unul din acele războaie
tribale despre care îi auzise vorbind de atâtea ori pe părinţii şi bunicii săi, când, la un moment dat, nimeni nu mai ştia cauza acelor omoruri, nici numele celui
ce le pornise. Iar tuaregii, puţinii imohagi care mai rătăceau la hotarele