i s-a făcut o favoare comutându-i-se Pentru căpitanul Kaleb-el-Fasi, comandantul garnizoanei şi autoritate
supremă într-o regiune cu o întindere cât jumătate din Italia, dar în care nu
trăiau mai mult de opt sute de suflete, cei şapte ani petrecuţi la Adoras erau
pedeapsa pentru că
ucisese un tânăr locotenent ce îl ameninţase că
va da în
vileag neregularităţile în contabilitatea regimentului său anterior. Condamnat la moarte, unchiul său, faimosul general Obeidel-Fasi, erou al Independenţei,
reuşise, datorită faptului că fusese unul din adjutanţii şi oamenii săi de
încredere în timpul războiului de eliberare, să obţină pentru el posibilitatea de a se reabilita în fruntea unui detaşament, într-un loc unde nu putea fi trimis nici un alt militar de carieră, decât dacă s-ar fi aflat în împrejurări asemănătoare.
Cu trei ani în urmă, bazându-se exclusiv pe dosarele ce se aflau în posesia lui, căpitanul Kaleb ajunsese la concluzia că membrii regimentului său aveau la activ peste douăzeci de morţi, cincisprezece violuri, şaizeci de jafuri sub ameninţare cu arma şi un nesfârşit număr de furturi, escrocherii, dezertări şi delicte mai puţin importante, aşa încât, ca să ţină în frâu o asemenea trupă,
fusese nevoit să
facă
uz de toată
experienţa sa, de şiretenie şi de violenţă.
Respectul de care se bucura era depăşit doar de cel impus de omul său de încredere, sergentul-major Malikel-Haideri, un bărbat uscăţiv, mititel şi aparent 35 firav şi bolnăvicios, dar atât de crud, de viclean şi de viteaz, că izbutise
să domine acea turmă de fiare, supravieţuind la cinci încercări de asasinat şi
două încăierări cu cuţitele. Malik era „moartea naturală" cea mai obişnuită
în Adoras, şi doi dintre
sinucigaşi îşi zburaseră creierii ca să nu trebuiască să-1 mai suporte.
Acum, aşezat pe culmea celei mai înalte dune ce domina oaza spre est, o veche ghourd de peste o sută de metri înălţime, aurită de vremuri şi împietrită
în inima ei, încât nisipul aproape că se transformase în piatră, sergentul Malik
observa fără interes cum oamenii săi înlăturau cu lopata nisipul recentelor
dune ce ameninţau să înghită cel mai îndepărtat dintre puţuri, până ce binoclul său dădu peste solitarul drumeţ ce-şi făcuse apariţia călare pe un mehari alb şi care înainta fără grabă, croindu-şi drum în direcţia postului. Se întrebă ce căuta un târgui pe coclaurile acelea, căci trecuseră şase ani de când nu mai veneau la puţurile din Adoras, evitând orice contact cu cei de la postul militar. Beduinii soseau tot mai rar cu caravanele lor, se aprovizionau cu apă, se odihneau două zile la capătul cel mai îndepărtat al oazei, străduindu-se să-şi ascundă femeile şi să nu intre în vorbă cu soldaţii, şi porneau iarăşi la drum, oftând uşuraţi că nu se produsese nici un incident. Dar tuaregii nu. Tuaregii, când veneau la puţuri,
te priveau în faţă, mândri şi sfidători, şi le îngăduiau femeilor lor să umble
peste tot cu faţa descoperită, cu braţele şi picioarele goale, fără să le pese că oamenii aceia nu se bucuraseră de o femeie de ani de zile, şi puneau mâna pe
puşcă
şi pe pumnalele lor încovoiate dacă cineva încerca să depăşească
măsura.
De aceea, după ce doi războinici şi trei soldaţi muriseră într-o încăierare, Fiii Vântului preferaseră să
ocolească
postul militar în drumurile lor, dar acum acel