călăreţ solitar înainta hotărât, urcase ultima creastă, se profila pe cerul înserării
cu straiele în vânt şi se pierdu în cele din urmă printre palmieri, oprindu-se la
puţul de la miazănoapte, la o sută de metri de primele barăci. Se lăsă
să alunece fără
grabă
pe povârnişul dunei, străbătu tabăra şi
ajunse lângă targui-ul ce-şi adăpa cămila, în stare să bea o sută de litri dintr-o sorbitură.
• Aselam aleikum!
• Metulem, metulem, răspunse Gacel.
• Ai un animal bun. Şi foarte însetat.
• Venim de departe.
• De unde?
• Din nord. Sergentul Malik-el-Haideri ura vălul târgui, pentru că se fălea că se
pricepe la oameni şi că ştie, după expresia feţei lor, când spun adevărul şi când
mint. Dar cu tuaregii această posibilitate nu exista, căci abia lăsau o fantă
pentru ochii pe care şi-i mijeau şi şi-i micşorau dinadins când vorbeau. Şi vocea
îi era alterată, aşa că
se văzu obligat să
ia drept bun răspunsul, căci, într-
adevăr, îl văzuse sosind dinspre nord şi nu avea motiv să suspecteze că Gacel
făcuse un ocol ca să venea de fapt.
fie văzut venind din acea direcţie, opusă
celei din care
• încotro te îndrepţi ?
• Spre sud. îşi lăsase cămila să se aşeze, cu burdihanul plin de apă, mulţumită şi
umflată, şi se apucase să strângă nişte vreascuri şi să aprindă un mic foc.
• Poţi să mănânci cu soldaţii, îl înştiinţa. Gacel dădu la o parte un colţ al păturii şi lăsă
să uscat.
se vadă
jumătate de antilopă
încă
suculentă
şi acoperită
de sânge
• Mănâncă tu cu mine, dacă doreşti. în schimbul apei.