• De ce?
Sergentul Malik-el-Haideri zâmbi enigmatic şi, cu o mişcare din cap, arătă spre cea mai îndepărtată dintre casele de lemn.
• Căpitanul nu are mulţi prieteni, preciza. Nici el, nici eu nu avem, dar eu ştiu să am singur grijă de mine. S-a îndepărtat când umbrele se prelingeau deja peste oază, oprindu-se la
marginea palmierilor, iar glasurile răsunau cu mai multă claritate, în timp ce
soldaţii se întorceau cu lopeţile pe umăr, obosiţi şi transpiraţi, cu gândul la mâncare şi la mindirul ce avea să-i poarte pentru câteva ceasuri în lumea viselor, departe de infernul din Adoras.
Amurgul nu s-a arătat; cerul a trecut aproape dintr-o dată negru, şi în curând străluciră lămpile de carbid în barăci.
de la roşu la
Numai locuinţa căpitanului avea obloane care nu lăsau să se vadă ce se petrecea în interior ; înainte de a se lăsa complet noaptea neagră, sosi un soldat să facă de gardă, ţeapăn şi cu arma pregătită, la mai puţin de douăzeci de metri de uşă.
După o jumătate de oră, uşa se deschise şi în cadrul ei se profila o siluetă înaltă şi robustă.
Gacel nu avu nevoie să recunoască pe omul care-i ucisese
distingă stelele de pe uniformă ca să-1 oaspetele. îl văzu stând liniştit câteva momente, respirând adânc aerul
nopţii şi aprinzându-şi o ţigară. Lumina chibritului îi aminti fiecare trăsătură a
sa şi strălucirea oţelită
şi dispreţuitoare a ochilor lui când afirmase că
el era
legea. Se simţi tentat să
pună
mâna pe armă
şi să
termine cu el dintr-un foc.
De la o distanţă atât de mică, perfect conturat de lumina din interior, se simţea
în stare să-i tragă
un glonţ
în cap şi să-i stingă ţigara în gură
în acelaşi timp,
dar n-o făcu. Se mulţumi să-1 observe de la mai puţin de o sută de metri,
încercând bucuria de a-şi imagina ce-ar gândi acel om dacă ar şti că targui-ul
pe care îl jignise şi îl dispreţuise stătea acolo, în faţa lui, sprijinit de un palmier,
lângă jăraticul unui foc, meditând dacă era mai convenabil să-1 omoare în acel moment sau s-o lase pentru mai târziu. .iift.«gfti;.< ;a 98
Pentru toţi acei oameni de la oraş transplantaţi în deşertul pe care niciodată nu aveau să înveţe să-1 iubească şi pe care în realitate îl urau, dorind
să scape de el cu orice preţ, ei, tuaregii, nu erau decât o parte din peisaj, şi
erau tot atât de incapabili să-i deosebească pe unul de altul, pe cât de
incapabili erau să deosebească două dune cu creasta de piatră, chiar de s-ar fi aflat la o jumătate de zi de drum una de alta. Nu aveau noţiunea timpului, nici a spaţiului, nici a mirosurilor şi culorilor
deşertului, după cum nu aveau noţiunea diferenţei dintre un războinic al