hamadei, legea ospitalităţii
trebuia să fie în continuare sfântă, căci, în caz contrar, nici un călător nu s-ar
mai fi aventurat vreodată să străbată deşertul. Fapta lui Mubarrak nu admitea scuze, şi el, Gacel Sayah, se va însărcina
să-i facă
pe ceilalţi, care nu sunt tuaregi, să
înţeleagă că
în Sahara legile şi
obiceiurile neamului său trebuie să
fie respectate în continuare, fiindcă
sunt
legi şi obiceiuri potrivite acelor locuri, fără de care nu există nici o posibilitate de a supravieţui. Sosi vântul şi, cu el, sosi ziua. Hienele şi şacalii înţeleseră că pierduseră
puţinele posibilităţi de a înşfăca o bucată din antilopă şi se îndepărtară mârâind şi scheunând spre vizuinile lor întunecoase, la care se întorceau de-acum toate vieţuitoarele nopţii: fenecul cu urechi lungi, şobolanul deşertului, şarpele, iepurele şi vulpea. Când soarele va fi început să încălzească, aveau să doarmă, păstrându-şi forţele până când umbrele nopţii aveau să facă iarăşi suportabilă viaţa în cea mai dezolantă regiune a planetei, pentru că acolo, spre deosebire de restul lumii, activitatea e rezervată nopţii, iar odihna, zilei. Doar omul, în ciuda trecerii veacurilor, nu reuşise să se adapteze întru
totul la noapte, şi din pricina asta, când se crăpă de ziuă, Gacel îşi căută cămila ce rumega la vreun kilometru distanţă, apucă hamurile şi porni din nou la drum spre vest. 34 Postul militar din Adoras ocupa o oază
în formă
de triunghi - ceva mai
mult de o sută de palmieri şi patru puţuri — chiar în inima unui întins fluviu de dune, încât putea fi considerat un autentic miracol al supravieţuirii, ameninţat în permanenţă de nisipul care îl înconjura şi îl apăra de vânt, dar îl transforma,
tocmai din această cauză, într-un soi de cuptor ce la orele amiezii ajungea
adesea să aibă şaizeci de grade. Cele trei duzini de soldaţi care alcătuiau garnizoana îşi petreceau
jumătate din viaţă blestemându-şi soarta la umbra palmierilor, iar cealaltă
jumătate, dând la lopată într-un efort disperat de a înlătura nisipul şi de a
menţine curat îngustul drum de pământ ce le permitea să comunice cu lumea exterioară şi să primească provizii şi corespondenţă la fiecare două luni. în urmă cu treizeci de ani, când unui colonel nebun îi trecuse prin cap
absurda idee că armata trebuia să controleze acele patru puţuri, care erau, pe
de altă
parte, singurele pe o rază
de aproape o sută
de kilometri, Adoras
devenise „destinaţia blestemată" atât pentru trupele coloniale, mai întâi, cât şi pentru cele autohtone, în prezent, iar dintre mormintele ce se întindeau la
marginea pâlcului de palmieri, nouă se datorau „morţii naturale", şi şase
sinuciderii celor ce nu suportaseră ideea de a supravieţui într-un asemenea iad. Când un tribunal şovăia dacă să condamne un acuzat la moarte, la
închisoare pe viaţă sau să-i comute pedeapsa la cincisprezece ani de serviciu
militar obligatoriu la Adoras, era pe deplin conştient de ceea ce făcea, deşi la
început respectivul acuzat se gândea că pedeapsa.