lungi, turbanul mare şi vălul lat. Burnuzul i se încurca printre braţe şi picioare,
încălţările, acele alunecau 29 nait cu talpă
groasă
şi cureluşe subţiri de piele de antilopă, să vadă
limpede şi nu lăsa să-i ajungă
la plămâni tot oxigenul de care
aveau nevoie într-un moment ca acela.
Dar Mubarrak era îmbrăcat la fel, aşa că mişcările lui erau de asemenea nesigure. Spadele spintecară aerul, şuierând furioase în calmul dimineţii, şi o
bătrână
ştirbă
scoase un
ţipăt de groază
şi imploră
să-1 omoare cineva cu un
glonţ pe şacalul împuţit care încerca să-i ucidă feciorul.
Mubarrak întinse mâna cu un gest autoritar şi nimeni nu se mişcă. Codul de onoare al Fiilor Vântului, atât de diferit de cel al lumii alcătuite din trădări şi josnicii a beduinilor, Fiii Norilor, cerea ca lupta între doi războinici să fie curată şi nobilă, chiar dacă era pe viaţă şi pe moarte.
Fusese provocat pe faţă şi avea să ucidă pe faţă. Căută pământ tare sub picioare, trase aer, scoase un strigăt şi se năpusti înainte, spre pieptul duşmanului său, care eschivă vârful spadei cu o lovitură seacă şi dură.
Din nou calmi, se mai priviră o dată. Gacel îşi învârti takuba de parcă ar fi fost o măciucă şi lovi ca o morişcă, de sus în jos. Orice novice în ale scrimei ar
fi profitat de greşeala sa ca să-1 străpungă dintr-o lovitură, dar Mubarrak se
mulţumi să se tragă înapoi şi să aştepte, încrezându-se mai mult în forţa decât în priceperea sa. Apucă
arma cu amândouă
mâinile şi dădu o lovitură
în stare să
taie în
două de la brâu un om mult mai solid decât Gacel, dar Gacel nu se mai afla
acolo. Soarele începea să ardă şi sudoarea li
Văl cu care tuaregii, femeile musulmane şi unele triburi nomade din Sahara îşi acoperă faţa. 30 se scurgea pe trupuri, umezindu-le palmele şi făcând să alunece
mânerele metalice ale spadelor, ce se ridicară din nou. Se cercetară, se
aruncară unul asupra altuia în acelaşi timp, dar, în ultima clipă, Gacel se
retrase, lăsând vârful spadei lui Mubarrak să-i sfâşie pânza burnuzului şi să-i zgârie pieptul, şi apoi străpunse pântecele duşmanului, dintr-o parte în alta.
Mubarrak rămase în picioare câteva clipe, sprijinit mai mult de spada şi braţele lui Gacel decât pe propriile-i picioare, şi când celălalt îşi scoase spada, sfârtecându-i pântecele, rămase ghemuit pe nisip, hotărât să îndure în tăcere, fără să se plângă, lunga agonie pe care i-o hărăzise soarta. După câteva momente, pe când călăul feciorului ei se îndepărta încet,
nici fericit, nici mândru, spre cămila care îl aştepta, bătrâna cea ştirbă intră în cea mai mare jaima, luă o puşcă, o încarcă, se duse lângă fiul ei ce se chircea de durere fără un geamăt şi ţinti spre capul acestuia.