marele naos pustiu, ca să-şi aşeze acolo tabăra în tihnă, aşteptându-1 să se hotărască să-i însoţească.
Nu voia să
se întoarcă
cu ei în deşert; nu voia să
rătăcească
în vecii
vecilor prin „pământul
pustiu" din Tikdabra şi le şopti încetişor, pentru că strige, să plece fără el.
în cele din urmă, dormi trei zile lungi.
nu avea putere să
Când se trezi, pătura era îmbibată de transpiraţie şi sânge, dar sângele
nu mai curgea din răni, iar bandajul se transformase într-o crustă tare, lipită de
piele. încercă
să se mişte, dar durerea era atât de insuportabilă, că
trebui să
rămână
complet nemişcat câteva ore, înainte de a se încumeta să
schiţeze
gestul de a-şi atinge rana. Mai apoi, reuşi cu greu să se târască până la ploscă, bău pe săturate şi adormi din nou.
Cât timp zăcu între viaţă
şi moarte, între trezie şi inconştienţă
sau între
vis şi realitate, nimeni n-ar putea spune, iar el nici atât . Zile, poate săptămâni, dar când, în sfârşit, se trezi într-o dimineaţă şi văzu că respiră normal, fără să simtă nici o durere, şi că totul i se arăta aşa cum ştia că este cu adevărat, avu
senzaţia că jumătate din viaţa lui se scursese între acei patru pereţi şi că
trecuseră ani - poate veacuri - de când sosise în oraş.
Mancă nuci, curmale şi migdale cu poftă şi bău ultimii stropi de apă. Apoi se ridică cu greu în picioare şi, sprijinindu-se de perete, reuşi să facă nişte paşi, dar ameţi şi trebui să se întindă iarăşi; se uită împrejur, strigă şi fu sigur că gri- gri-ul morţii nu mai dormea lângă culcuşul său.
„Poate că negresa Khaltoum a greşit - îşi spuse, fericit de descoperirea
sa. Poate că în visele ei m-a văzut rănit şi învins, dar n-a putut să-şi imagineze că o să fiu în stare să birui moartea."
în noaptea următoare izbuti să ajungă, în parte mergând, în parte
târându-se, la fântâna din apropiere, unde se spălă cu chiu, cu vai şi reuşi să-şi desprindă bandajul, ce părea că se făcuse una cu pielea lui.
După patru zile, oricine ar fi îndrăznit să se aventureze în interiorul vechii
biserici arse s-ar fi îngrozit văzând o fantomă
înaltă, scheletică
şi şovăitoare,
care îşi târa picioarele prin nava pustie, învingându-şi oboseala şi accesele de vomă, hotărâtă, cu o voinţă supraomenească, să-şi redobândească echilibrul şi să revină la viaţă.
Gacel Sayah ştia că fiecare din acei paşi îl îndepărta un pic de moarte şi îl apropia puţin câte puţin de deşertul pe care îl iubea.
Aşteptă să treacă încă o săptămână lungă, redobândindu-şi forţele, până
nu-i mai rămase nimic de mâncare şi înţelese că părăsească adăpostul pentru totdeauna.
sosise momentul să-şi
îşi spălă rufele la fântână, se spălă şi el, aproape pe tot corpul, profitând de întuneric şi de pustietatea cartierului, iar a doua zi de dimineaţă, când
