părea normal pe acele meleaguri. Patrule care dispăreau pentru veşnicie erau multe, căci era de-ajuns o greşeală a călăuzei, o pană de motor sau un ax rupt
pentru ca o simplă
expediţie de rutină
să devină
• tragedie, fără
şanse de
supravieţuire. De fapt, pe asta se miza când erau trimise la Adoras toate scursorile din cazărmile şi puşcăriile din ţară. In mod logic, nici unul din oamenii lui nu trebuia să se întoarcă în viaţă la civilizaţie, pentru că societatea nu îi voia în sânul ei şi îi respinsese pentru totdeauna. Aşa că
nimănui nu-i păsa că
se înjunghiau de moarte, că
mureau de
friguri, că
se pierdeau în timpul unei patrulări de rutină ori dispăreau în
căutarea unei comori legendare. Marea Caravană era acolo, undeva spre sud, şi toţi erau de acord cu asta,
căci nu se putuse volatiliza, iar încărcătura ei cea mai preţioasă suporta
trecerea anilor şi chiar a secolelor fără să se deterioreze. Cu o minusculă parte
din această
încărcătură, căpitanul Kaleb-el-Fasi putea să
părăsească
pentru
totdeauna Adoras şi să se întoarcă în Franţa, la Cannes, unde, la Hotel Majestic, petrecuse una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa lui, în compania splendidei vânzătoare de la un boutique din Rue des Antibes, care probabil că a
aşteptat mulţi ani ca într-o bună după ea.
zi el să se
ţină
de cuvânt şi să
se întoarcă
Pe la jumătatea după-amiezii deschideau marile ferestre ce dădeau spre piscină, La Croisette şi plajă şi făceau amor până se însera, ca să se ducă apoi să cineze la Le Moulin de Mougens,
El Oasis sau Chez Felix şi să sfârşească noaptea la Cazinou, riscând totul pe numărul opt. Plătea un preţ
mare pentru acele zile; prea mare, după
părerea lui, şi
partea cea mai proastă nu era deşertul în sine, căldura sau monotonia, ci
amintirile şi certitudinea că, dacă
vreodată
va reuşi să
scape cu viaţă din
Adoras, nu va mai fi în stare să se bucure iarăşi de hotelurile, restaurantele şi fetiţele de la Cannes.