Probabil că
nu aveau să
se întoarcă
în viaţă, dar era mai bine decât să
continue să
dea cu lopata la nisip zi de zi, până
în clipa când alţii aveau să
arunce lopeţi de nisip peste corpurile lor. în baraca lui, căpitanul Kaleb-el-Fasi sforăia şi el uşor, visând, poate,
caravana pierdută şi bogăţiile ei, şi dormea atât de adânc, încât nu-şi dădu
seama că o umbră înaltă se profila pentru o clipă în cadrul uşii, ca să alunece
apoi, fără
cel mai mic zgomot, până
la pat, să
lase jos, sprijinită
de perete, o puşcă veche şi greoaie din vremea 50
când sanusi1 se răsculaseră contra francezilor şi italienilor şi să scoată un hanger lung şi ascuţit, proptindu-i încet vârful sub bărbia sa.
Gacel Sayah se aşeză pe marginea mindirului şi apăsă uşor arma, în timp ce mâna cealaltă se lăsă cu putere pe gura celui adormit. Mâna dreaptă a căpitanului ţâşni automat spre revolverul pe care îl ţinea
întotdeauna jos, lângă
căpătâiul patului, dar targui-ul îl îndepărtă
puţin cu
piciorul, aplecându-se şi mai mult deasupra lui. Murmură răguşit: — Dacă scoţi un strigăt, îţi tai beregata. Ai înţeles ? Aşteptă ca ochii celuilalt să-i confirme că înţelesese şi apoi, foarte încet, îi
îngădui să
inspire, fără
să slăbească
deloc apăsarea hangerului. Un firişor de
sânge începuse să
curgă
pe gâtul căpitanului îngrozit şi în scurt timp s-a
amestecat cu transpiraţia ce îi scălda pieptul.
• Ştii cine sunt ? Făcu semn că da.
• De ce mi-ai ucis oaspetele ? Căpitanul îşi înghiţi saliva. în cele din urmă, cu un efort şi aproape fără glas, şopti:
• Aşa era ordinul. Un ordin foarte strict. Tânărul trebuia să Celălalt, nu.