profilul dunelor şi linia
sinuoasă a trecătorilor dintre ele, capricioasele gassi, drumuri trasate de vânt,
care se întrerupeau însă din loc în loc pe neaşteptate, obligându-1 să înceapă un urcuş anevoios pe nisipul moale, căzând, gâfâind şi trăgând de frâul mehari- ului, ce protesta furios din cauza efortului şi a drumului atât de greu la un ceas când, în mod logic, avea dreptul să se odihnească şi să pască liniştit în pustiu. Dar odihna dură doar câteva minute când ajunseră la capătul ergului ce
se deschise în faţa lor, nesfârşit, o întindere fără
zări formată
din miliarde de
pietre negre crăpate de soare şi un nisip foarte gros, aproape pietriş, pe care vântul nu izbutea să-1 ridice decât atunci când sufla nebun, în timpul marilor furtuni. Gacel ştia că
nu avea să
găsească
în drumul său nici un tufiş, nici o
grara, nici măcar albia seacă a unui vechi râu, atât de numeroase când
străbăteai hamada, şi că doar vreo surpătură de-a lungul unei saline cu margini prăpăstioase ar fi putut întrerupe monotonia unui peisaj unde un călăreţ era la fel de vizibil ca un steag roşu atârnat de coada unei mături. 56
Dar Gacel mai ştia şi că nici o cămilă nu se putea întrece cu mehari-ul său pe un asemenea teren, cu nenumărate pietre ascuţite şi tăioase, de până la o jumătate de metru înălţime, ce erau un obstacol aproape de netrecut şi pentru vehiculele cu motor. Şi dacă nu se înşela prea tare, în cazul în care soldaţii porneau în
căutarea lui, aveau s-o facă în jeep-uri şi camioane, pentru că nu erau oameni
ai deşertului, nu erau obişnuiţi cu drumurile lungi şi nici să pe spinarea unei cămile zile întregi.
se bălăngănească Zorii îl găsiră foarte departe de dune, care nu mai erau decât o linie
delicată şi sinuoasă la orizont, şi socoti că în acele momente soldaţii se puneau, probabil, în mişcare. Străbătând drumul pe care îl deschiseseră în nisip, aveau
nevoie de cel puţin două
ore ca să
iasă
în deşert, mult mai la răsărit de locul
unde se afla el acum, şi chiar presupunând că vreuna din maşini s-ar fi
îndreptat direct spre erg, n-ar fi ajuns la marginea lui decât pe la mijlocul
dimineţii, când soarele va fi fost foarte sus. Asta îi dădea o bună marjă de
siguranţă, aşa că descăleca, aprinse un mic foc la care perpeli cu greu ultimele
resturi din antilopa ce începea să miroasă urât, îşi făcu rugăciunile de
dimineaţă cu faţa spre Mecca, spre est, de unde trebuiau să sosească duşmanii
săi, şi, după
ce acoperi bine cu nisip resturile focului, mancă
cu poftă, apucă
frâul cămilei şi îşi reluă drumul când soarele începea să-i încălzească spatele.
Mergea spre apus în linie dreaptă, îndepărtându-se de Adoras şi de toate ţinuturile sale cunoscute; îndepărtându-se şi de El-Akab, ce rămânea la nord, în dreapta sa, următorul lui popas, după cum hotărâse. Gacel era un târgui,
un om al deşertului pentru care timpul, orele, zilele şi chiar lunile nu aveau importanţă. Ştia că El-Akab era acolo de sute de ani şi că avea să fie în continuare, până ce amintirea lui şi chiar a nepoţilor lui se va fi şters de pe faţa deşertului.