Adesea, curentele subterane de ape cu salpetru le alimentau când ploua, şi în felul acesta în 60 apropierea malurilor se forma o zonă de nisip umed şi sălciu, păstos, pe
care soarele îl ardea până
îl transforma într-o crustă
tare, precum coaja unei
pâini proaspăt scoase din cuptor. Această crustă prezenta pericolul că se putea crăpa în orice moment, azvârlind călătorul într-o masă ce amintea de untul pe
jumătate topit, care-1 înghiţea în câteva minute, mai primejdioasă decât
trădătorul fesh-fesh, solul nisipos, fără
bază, în care, dintr-o dată, omul şi
cămila dispăreau de parcă n-ar fi existat niciodată. Gacel se temea de fesh-fesh, fiindcă era imprevizibil, nu-şi anunţa
niciodată prezenţa, dar cel puţin îi era recunoscător pentru iuţeala cu care
sfârşea cu victima sa, în timp ce nisipurile mişcătoare de la malul lacurilor
sărate se distrau cu prada lor de parcă
ar fi fost o muscă
picată
în miere,
scufundând-o centimetru cu centimetru, fără
cea mai mică
posibilitate de a
scăpa, în cea mai lungă agonie ce se poate imagina.
Din toate aceste motive înainta acum foarte încet spre nord, încercând să ocolească acea întindere albă ce părea că nu are hotare, conştient că era încă una dintre barierele pe care Natura le punea între el şi urmăritorii săi. Salina ar fi înghiţit orice vehicul care ar fi încercat s-o străbată.
• Mubarrak a murit. Nemernicul ăla l-a găurit cu sabia. Almarik
garantează că a fost un duel curat şi că familia Sad nu e dispusă să înceapă un război între triburi din această cauză. Pentru ei, problema e încheiată.
• Din nefericire, noi nu putem face acelaşi lucru. Fiţi cu ochii în patru până la noi ordine.
• Am înţeles, domnule sergent. Terminat. Malik se întoarse spre negru. 61
• Trebuie să vorbesc cu postul din Tidiken. Cu locotenentul Razman.
Anunţă-mă când ai legătura. Se îndepărtă să se plimbe singur în noapte, contemplând stelele şi luna
ce împrăştia scânteieri aurii pe dunele înalte care se ridicau în spatele lui. înţelese că, în ciuda nespusei durităţi a zilelor ce îl aşteptau, se simţea fericit acolo, la hotarul ergului, angajat în periculoasa aventură de a vâna un om care,
fără îndoială, cunoştea deşertul mult mai bine decât l-ar fi putut el cunoaşte
vreodată
şi avea să
se joace cu el ca iepurele cu cămila care aleargă
după
dânsul ca să-1 prindă.
Dar, într-un fel sau altul, asta era: o vânătoare, şi asta îl făcea să se simtă din nou în formă, activ, din nou tânăr, poate, ca pe vremea când îi pândea pe