ofiţerii francezi pe la colţuri în casbah1, ca să
le înfigă
un cuţit în burtă
şi să
dispară apoi în întunericul celor o mie de străduţe.
Sau când arunca o bombă într-o cafenea din cartierul european în ziua în care porniseră în sfârşit lupta pe faţă, convinşi că libertatea era aproape. Era frumoasă viaţa aceea, incitantă şi plină de satisfacţii, atât de
deosebită
de monotonia cazărmii ce sosise odată
cu independenţa şi atât de
diferită de oroarea deşertului din Adoras şi de inutila şi eterna lor luptă
împotriva invaziei nisipurilor. „Vreau să-1 prind pe împuţitul ăsta de târgui, îşi zise. Şi să-1 prind viu, ca
să-i smulg vălul, să-i văd chipul şi el, la rândul lui, să-1 vadă înţeleagă că de mine nu-şi bate nimeni joc."
pe-al meu şi să
Petrecuse o lungă însoţi pe „pământurile
noapte treaz în patul lui de campanie, visând că
îl va 62
pustii" în căutarea Marii Caravane, imaginându-şi aventurile prin care aveau să treacă amândoi şi câte lucruri putea să-1 înveţe un om ca acela, care
fusese capabil să
ajungă
până
acolo nu o dată, ci de două
ori. Pentru o lungă
noapte, acel târgui devenise prietenul lui, îi dăduse din nou speranţe în
posibilul său viitor şi dintr-o dată, în câteva ore, acelaşi târgui îl trezise din vis
de două ori, refuzând să-1 accepte ca însoţitor şi tăindu-i gâtul căpitanului
tocmai când reuşise să-1 convingă.
Nu. Nu se născuse încă rămână în viaţă. Nu se născuse încă.
Fiul Vântului care să-i poată
face aşa ceva şi să
• Domnule sergent! Domnul locotenent la aparat. Alergă într-acolo.
• Domnul locotenent Razman ?
• Da, sergent. L-aţi prins pe târgui?