Gacel îl observă în timp ce se îndepărta obosit, sprijinindu-se în parul ce
slujise de băţ
pentru drapel, şi se îndoi că
avea să
reuşească să
ajungă la
marginea acelui sebhka fără să facă o insolaţie.
La rândul lui, înfipse în sarea dură takuba şi puşca, îşi făcu un acoperiş şi se adăposti sub el, dispus să aştepte răbdător să treacă cele mai grele ceasuri ale zilei...
N-a dormit, privind fix spre locul unde vehiculele lansau spre soare sclipiri metalice, observând cum, de la un minut la altul, pâcla se făcea tot mai groasă, iar căldura creştea, ameninţând să facă sângele să fiarbă în vine; o căldură atât
de densă, de copleşitoare şi de apăsătoare, că
se răzvrăti până şi mehari-ul,
obişnuit prin însăşi natura lui cu cele mai ridicate temperaturi. Nu putea supravieţui mult timp acolo, în inima salinei, şi o ştia. Mai avea
apă
pentru o zi. Apoi aveau să vină delirul şi moartea; cea mai
înspăimântătoare dintre morţi, cea de care tuaregii se tem chiar din ziua când se nasc: moartea de sete.
Ajamuk privi cu un ochi critic înălţimea la care se afla soarele şi studie cu atenţie marginile salinei:
• In mai puţin de o jumătate de oră spuse cu convingere. Trebuie să ne retragem.
• O să facem focuri. Sergentul negă categoric:
or să
ne mănânce de vii
ţânţarii,
• Nu există foc şi nici alt mijloc de a te apăra împotriva acestei plăgi,
insistă. Când vor începe să atace, soldaţii or s-o ia la goană, şi nu mă angajez să-i opresc, surâse. Pentru că o să fug şi eu. Vru să
mai spună
ceva, dar unul dintre soldaţi îl întrerupse, arătând cu
mâna spre salină.
• Priviţi! strigă. Pleacă! Locotenentul luă binoclul şi se uită spre locul indicat. într-adevăr, targui-
ul îşi strânsese ridicola tabără şi se îndepărta, ducându-şi animalul de frâu. Se întoarse gânditor spre adjutantul său:
• Unde s-o fi ducând ? Ajamuk ridică din umeri:
• Cine poate şti ce-i în mintea unui târgui?
• Nu-mi place.