• Nici mie. Locotenentul se gândi câteva clipe, vădit îngrijorat.
• Presupun că va încerca s-o şteargă în timpul nopţii, spuse într-o doară.
Dumneata o să te îndrepţi spre nord cu trei oameni. Saud, spre sud... Eu o să acopăr zona asta, iar Malik e cu oamenii lui în est - dădu din cap.
Dacă deschidem bine ochii, n-o să scape. Sergentul nu răspunse, dar era clar că nu împărtăşea optimismul
superiorului său. Era beduin, îi cunoştea bine pe tuaregi, dar îi cunoştea bine şi pe soldaţii săi, oameni de la munte ce-şi făceau serviciul militar obligatoriu într- un deşert pe care nu-1 înţelegeau şi nici nu doreau să-1 înţeleagă. II admira pe locotenentul Razman şi aprecia eforturile pe care le făcea ca să se adapteze în
acele
ţinuturi, hotărât să
devină
un autentic expert în materie, dar îşi dădea
seama că mai avea multe de învăţat. Sahara şi oamenii săi nu se asimilează
într-un an, nici în zece, şi ceea ce nu se asimilează niciodată este mentalitatea unuia dintre acei şireţi Fii ai Vântului, aparent simpli ca mod de viaţă, dar extrem de complicaţi în realitate.
Luă binoclul de pe scaun şi-1 îndreptă spre bărbatul ce devenea un punct tot mai mic, urmat de cămila lui. De ce se adâncea din nou în acel cuptor
îngrozitor nu putea şti, dar presimţea, aproape simţea, că acel fapt ascundea
un vicleşug. Dacă un târgul cu apă
puţină
se deplasează
şi-şi deplasează
cămila, trebuie să existe un motiv foarte serios.
Auzi un zumzăit la ureche şi tresări.
• Haidem, strigă. Ţânţarii! Săriră
în maşini şi, de cum demarară, începură
să se plesnească
peste
mâini şi peste faţă, îndepărtându-se cu toată accidentat, ferindu-se pe cât posibil de zona viteza permisă de terenul mlăştinoasă. Apoi se despărţiră, luând-o fiecare în altă direcţie. Locotenentul Razman le ordonă oamenilor ce rămăseseră cu el să
instaleze corturile şi să
pregătească
cina şi luă
legătura cu sergentul Malikel-
Haideri, comunicându-i mişcările sale şi pe cele ale fugarului.