Apoi sosi noaptea. Pământul începu să
se răcească
foarte încet, aerul
ajunse mai uşor la plămânii lui şi putu deschide ochii fără cineva îi înfigea pumnale în retină.
să aibă
senzaţia că Mehari-ul se trezi şi el din letargie şi se foi neliniştit, mugind fără vlagă. Iubea animalul acela şi regreta moartea lui inevitabilă. II văzuse
născându-se şi, din primul moment, ştiuse că
avea să
fie un animal plin de
viaţă, rezistent şi nobil. II crescuse cu dragoste şi-1 învăţase să asculte de
glasul lui şi de atingerea călcâiului său pe grumaz - un limbaj pe care numai ei
doi îl înţelegeau. în toţi acei ani, niciodată nu fusese nevoit să-1 bată. Iar
animalul nu încercase să-1 muşte sau să-1 atace nici în cele mai rele zile de rut, primăvara, când alţi masculi deveneau isterici şi neprietenoşi, răzvrătindu- se contra stăpânilor şi trântindu-şi la pământ încărcătura şi călăreţul.
Frumosul animal era cu adevărat o binecuvântare a lui Allah, dar îi venise ceasul şi el o ştia. Aşteptă
ca luna să-şi facă
apariţia deasupra orizontului şi ca razele ei,
reflectate de sare, să transforme noaptea aproape în zi, şi la lumina ei scoase
hangerul ascuţit şi reteză gâtul cel alb.
dintr-o singură
tăietură, crudă, puternică
şi adâncă,
Spuse rugăciunea rituală din gerbe. Când se şi strânse sângele ce ţâşnea clocotind într-una umplu, îl bău încet, călduţ încă şi aproape palpitând, iar în scurt timp se simţi refăcut. Aşteptă câteva minute, îşi trase sufletul şi pipăi cu grijă stomacul dromaderului care, fiind legat, nu se mişcase când îi sosise sfârşitul, limitându- se să încline capul. Când găsi locul pe care-1 căuta, şterse pumnalul încovoiat de pătura roasă de sub şa şi-1 înfipse cu forţă, adânc, răsucindu-1 de câteva ori, căutând să mărească rana cât mai mult. Când scoase arma, ţâşni un pic de sânge şi apoi un jet de apă verzuie şi urât mirositoare cu care umplu până la gură a doua gerba. Apoi îşi astupă nasul cu o mână, închise ochii şi-şi lipi buzele de rană, bând direct acel lichid greţos de care ştia cu siguranţă că depindea viaţa sa. Bău până la ultimul strop, deşi setea i se potolise şi simţea că său era pe punctul de a plesni. stomacul îşi stăpâni accesele de vomă, străduindu-se să se gândească la altceva şi să uite mirosul şi gustul apei ce stătuse mai bine de cinci zile în pântecele dromaderului, şi avu nevoie de toată supravieţuiască pentru a reuşi.
i