în cele din urmă, adormi.
voinţa lui de
târgui hotărât să
— A murit, îngăimă
locotenentul Razman. Trebuie să
fi murit. De patru
zile nu se mişcă şi ai zice că s-a transformat într-o statuie de sare.
• Vreţi să mă duc să văd ? se oferi unul dintre soldaţi, convins că zelul lui îi putea aduce gradul de caporal. Căldura s-a mai potolit... Negă de câteva ori în timp ce-şi aprindea pipa cu ajutorul unei brichete
cu fitil gros şi lung, o brichetă de marinar, cele mai practice în acele ţinuturi cu nisip şi vânt.
• N-am încredere în acest târgui, spuse. Nu vreau să întuneric.
te omoare pe
• Dar nu putem sta aici toată apă pentru trei zile.
viaţa, îi atrase atenţia celălalt. Mai avem
• Ştiu, zise Razman. Mâine, dacă un om din fiecare punct. N-o să risc prosteşte.
nu se întâmplă
nimic, o să
trimit câte Dar când rămase singur se întrebă
dacă
riscul cel mai mare nu era
tocmai acea aşteptare, făcând jocul targui-uhxi, incapabil să-i ghicească
intenţiile", pentru că
nu accepta ideea că
s-ar fi hotărât să
se lase ucis de
căldură
şi de sete fără
să lupte. Din câte ştia despre Gacel Sayah, era unul
dintre ultimii tuaregi cu adevărat liberi, un nobil inmouchar, aproape un prinţ
între cei din neamul lui, în stare să
ajungă
şi să
se întoarcă
din „pământurile
pustii" şi capabil, de asemenea, să Nu
înfrunte o armată
ca să
răzbune o jignire.