la suprafaţă
dintr-o ciudată
somnolenţă
în care
se străduise să se scufunde în mod conştient, cu speranţa că va deveni o fiinţă
neanimată: o plantă
lăptoasă, o piatră
din erg, un grăunte de sare printre
milioanele de grăunţi din sebhka, învingând astfel nevoia de a bea, de a
transpira şi chiar de a urina.
Se simţea de parcă porii pielii i s-ar fi închis, vezica n-ar mai fi comunicat cu exteriorul, iar sângele i s-ar fi transformat într-o pastă groasă şi lentă, care circula în ralanti, pompat de o inimă ce-şi redusese la minim pulsaţiile.
Pentru asta trebuise să nu mai gândească, să nu-şi mai amintească şi să nu-şi mai imagineze, pentru că ştia că trupul şi mintea depind inexorabil una de
alta şi simplul fapt de a-şi aminti de Laila, de a se gândi la o fântână cu apă
limpede sau de a visa că a scăpat din acel iad făcea ca inima lui să bată dintr-o dată mai repede, anihilând nevoia lui de a se transforma într-un om-piatră.
Dar reuşise, şi acum se trezea dintr-o lungă amurgul şi îşi punea mintea cumpănă, contempla la lucru deşteptând-o din somn, pentru ca, la rândul ei, să-i pună corpul în
mişcare, să
facă să
curgă sângele şi fiecare din muşchii săi să-şi
redobândească forţa şi flexibilitatea de care avea nevoie.
Când se lăsă întunericul şi avu certitudinea că nimeni nu-1 putea vedea, începu să se mişte: întâi o mână, apoi cealaltă, iar la sfârşit picioarele şi capul, ca să se
târască afară din adăpostul lui şi să se ridice în picioare, trebuind să se sprijine
de cadavrul dromaderului, care, după miros acru şi pătrunzător.
cum observă, începuse să
emane un
îşi căută gerba şi apelă încă o dată la toată voinţa lui că să înghită lichidul verzui şi greţos ce curgea, aproape gros acum, de parcă ar fi fost mai degrabă albuş de ou amestecat cu fiere. Apoi îşi scoase pumnalul încovoiat, desprinse
şaua şi tăie cu forţă pielea de pe cocoaşa dromaderului, extrăgând grăsimea
albicioasă, un seu rece care în curând avea să se strice, dar pe care îl mestecă, conştient că era singurul aliment ce-i putea reda forţele.
Chiar şi după moarte, fidelul său animal îi făcea un ultim serviciu: sânge din venele sale, apă din stomacul său şi preţioasa lui rezervă de grăsime pentru a-şi redobândi forţele. După
• oră, când noaptea era neagră, îi aruncă
• ultimă privire
recunoscătoare, îşi luă armele şi gerba cu apă şi porni la drum, fără grabă, spre vest. îşi scosese tunica albastră, lăsând-o la vedere doar pe cea de dedesubt,
şi era o pată
albă