în stâncă, să
se apropie prin spate, să-i taie şi apoi, fără nici o primejdie, să le taie beregata celor ce dormeau. Dar n-a făcut-o, mărginindu-se să-şi mişte un pic trupul şi să aşeze mai
bine una din pietre, ca să-1 apere de soare. Căldura creştea, dar stratul de
nisip îl proteja şi sufla o uşoară
briză
ce făcea aerul respirabil, fără
zăduful
insuportabil din interiorul salinei. Ergul făcea parte din lumea lui şi petrecuse
nenumărate zile îngropat aşa, aşteptând o turmă de gazele. Le lăsa să se
apropie încet, rumegând lujerii din grara, până
când aproape că
putea să le
scuipe în bot şi, în momentul potrivit, ridica braţul înarmat şi le împuşca în inimă. Aşa sfârşise şi cu un enorm ghepard care îi devora caprele, un animal
feroce, sângeros şi viclean, ce părea că
presimte pericolul sau că
era protejat
de o fiinţă malefică, care ataca păstorul dezarmat când îşi păzea turma şi
dispărea ca înghiţit de pământ când sosea Gacel cu puşca lui. De aceea stătuse îngropat în nisip timp de trei zile înainte ca feciorul lui cel mai mare să vină cu turma, aşteptând răbdător ca fiara să-şi facă apariţia. II văzuse venind, strecurându-se din tufiş în tufiş, atât de lipit de pământ
şi atât de tăcut, că nici băiatul, nici animalele nu-1 simţiră, şi doar când se
pregăti să
facă
saltul definitiv îl dobori cu o împuşcătură
în cap, înainte de a
apuca să-şi desprindă labele de pe pământ. Blana acelui ghepard era unul din
motivele lui de mândrie, trezea admiraţia tuturor celor care îi vizitau jaima, şi
felul cum îl omorâse făcuse să se răspândească pe acele meleaguri porecla lui, Vânătorul. Cei patru oameni porniră la drum în acelaşi timp, fiecare din alt punct
cardinal, cu ordinul expres de a cădea asupra targui-ulni la miezul nopţii, de a- 1 ucide dacă nu exista altă soluţie şi de a face cale întoarsă, pentru a fi înapoi în zori.
Sergentul-major Malik-el-Haideri nu îngădui nimănui să-i ia locul şi, înainte ca ţânţarii să înceapă să se trezească, porni pe urmele lăsate de fugar pe malul salinei şi coborî în ea, cu puşca în bandulieră, convins că împuţitul de Fiu al Vântului o ştersese. Când o făcuse sau unde se găsea în acel moment nu putea şti, şi se
întreba cum s-o fi descurcat ca să
scape, pe jos şi fără
apă, din imensul erg,
când puţul cel mai apropiat se afla la peste o sută munţilor Sidi:el-Madia.
de kilometri, la poalele
„într-o bună zi o să-i apară cadavrul mistuit de soare, dacă între timp nu l-au găsit hienele şi şacalii", îşi zise, dar, în fond, nu era convins, pentru că acel