om îi mărturisise că fusese de două ori pe „pământurile pustii" şi era sigur că
nu-1 minţise. Pentru târgui, o sută
de kilometri de erg nu erau, probabil, un
obstacol de netrecut, dar nu ştia că, dacă nu-1 găsea în salină, el, Malik, o să se ducă să-1 aştepte la puţ.
Pentru sergentul-major, vânătoarea aceea se transformase într-o chestiune personală, în care era în joc ceva mai mult decât dorinţa de a rezolva problema fără
intervenţia autorităţilor. Targui-ul îşi bătuse joc de el în oază, îi tăiase gâtul
căpitanului sub nasul lui, îl purtase prin deşert dintr-o parte în alta ca pe-un tâmpit şi, în cele din urmă, îl făcuse să aştepte cinci zile, fără să ştie exact ce aşteaptă. Oamenii săi mormăiau în barbă, iar el o ştia.
La întoarcerea la Adoras aveau să spună că un târgui analfabet îşi bătuse joc de temutul sergentmajor, şi nu era uşor să stăpâneşti trupa aceea. Fără teroarea pe care reuşise s-o instaureze, mulţi ar fugi, traversând
deşertul cu convingerea că, dacă
e posibil să
omori un căpitan şi s-o ştergi
nepedepsit, la fel de bine poţi să lichidezi un sergent şi să dispari. Plecând de la această premisă, viaţa lui nu valora nici cât un pumn de curmale.
Pe înserat, locotenentul Razman ordonă retragerea spre interior, departe de atacul ţânţarilor, şi, în timp ce oamenii săi strângeau foaia de cort ce slujea
de adăpost, aruncă
o ultimă
privire spre caporalul care se îndepărta cu pas
hotărât către inima salinei şi-şi aţinti din nou binoclul spre locul care îl obseda. Soldaţii care rămăseseră
cu el nu făcură
nici un comentariu, convinşi că
era inutil să întrebe dacă targui-ul se mişcase. Era clar că morţii nu obişnuiesc să se mişte, nici unul nu avea nici cea mai mică îndoială în sensul acesta. Fiul Vântului avusese curajul de a se lăsa ars de soare şi, cu timpul, sarea urma să-i acopere trupul, mumificându-1 alături de cămila lui, aşa că, poate, într-o zi,
peste sute de ani, cineva avea să-1 descopere neputrezit şi să se întrebe ce
straniu motiv îl determinase să se ducă să moară într-un loc atât de îndepărtat. Locotenentul Razman zâmbi în sinea lui, la gândul că ar putea deveni
simbolul spiritului tuaregilor în veacurile viitoare, când stirpea lor va fi dispărut
pentru totdeauna de pe faţa pământului. Un mândru inmouchar aşteptând
impasibil moartea la umbra mehari-uhii său, încolţit de duşmani şi convins că este mult mai nobil şi mai demn să mori decât să te predai şi să fii întemniţat. „Va deveni o legendă, îşi spuse. O legendă ca Omar Muktar sau
Hamodu1... O legendă cu care cei din neamul lui se vor mândri şi care le va
aminti că, într-o vreme, toţi imohagii erau aşa." Glasul unuia dintre oamenii săi îl trezi la realitate. — Când ordonaţi, domnule locotenent... Aruncă o ultimă privire spre salină, porni
maşina şi se îndepărtară încă o dată de zona cu ţânţari, ca să ridice noua tabără în locul obişnuit din fiecare noapte.
în vreme ce un soldat pregătea cina pe un mic primus, deschise radioul şi chemă baza. Souad îi răspunse aproape imediat: