• Până nu veţi fi în stare să adaptaţi totul, cel mai bine ar fi să respectaţi ceea ce există. E stupid să distrugi fără să fi construit înainte. Razman înţelese că
nu avea răspuns. în realitate, niciodată
nu avusese
răspunsuri nici măcar pentru el însuşi când întrebările i se îngrămădeau în minte în momentele în care asista, consternat, la decăderea societăţii în care se născuse.
• Ar fi mai bine s-o lăsăm baltă, zise. Niciodată n-o să fim de acord... Vrei să mănânci ceva?
Gacel făcu un gest de încuviinţare, şi locotenentul căută în lada mare de lemn unde erau proviziile. Deschise o cutie de carne pe care o împărţiră, pe urmă mâncară pesmeţi şi nişte brânză de capră tare şi foarte uscată, în timp ce soarele se ridica la orizont, încălzind pământul şi smulgând reflexe din stâncile negre ale masivului Sidi-el-Madia, ce se desenau tot mai precis în zare.
• Unde mergem? vru să ştie locotenentul. Gacel arătă un punct la dreapta lui:
• Acolo e puţul. Noi ne îndreptăm spre cealaltă stâncă, din stânga.
• O dată am trecut pe la poalele ei. Nu se poate urca.
• Eu pot. Munţii Huaila sunt ca vânătoare de mufloni.
ăştia. Mai rău, poate! Mă
duc acolo la
O dată am omorât cinci. Am avut carne pentru un an, iar fiii mei dorm şi- acum pe blănurile lor.
• Gacel Vânătorul! exclamă locotenentul, zâmbind uşor. Te simţi mândru că eşti cine eşti şi că eşti târgul, nu-i aşa?
• Dacă n-ar fi aşa, m-aş schimba. Tu nu te simţi mândru că eşti cine eşti? Clătină din cap.
• Nu prea, recunoscu sincer. în momentele astea aş prefera să partea ta, nu unde sunt. Dar aşa nu se construieşte o ţară.
fiu de
• Dacă ţările se construiesc făcând lucruri nedrepte, rău le va merge mai târziu, preciza targuî-ul. Mai bine să pornim. Am vorbit destul.
Porniră din nou la drum, făcură o nouă pană de cauciuc şi, după două ore, motorul începu să-i lase, dădu câteva rateuri şi se opri de tot la vreo cinci
kilometri de locul unde se ridica, parcă care se sfârşea marele erg Tidiken.
tăiată
cu târnăcopul, înalta stâncă în
• Până aici ne-a fost! zise Razman, în timp ce studia cu atenţie peretele neted, negru şi lucitor, ce părea zidul unui castel de ciclopi. Chiar ai de gând să te caţări pe-aici? Gacel încuviinţă în tăcere, sări jos şi începu să îndese în raniţele soldaţilor
mâncare şi muniţii. Descărca puştile, se asigură că nici una nu avea vreun
glonţ
rămas în culasă
şi studie puştile regulamentare, alegând-o pe cea mai
bună, în vreme ce pe-a lui o lăsă pe scaun:
• Mi-a făcut-o cadou tatăl meu când eram copil, zise, şi niciodată n-am
folosit alta... Dar e veche şi pe zi ce trece e tot mai greu să găsesc muniţii de calibrul ei.
• O s-o păstrez ca piesă de muzeu, răspunse locotenentul. O să-i pun o plăcuţă pe care o să scrie: „Puşca lui Gacel Sayah, banditul-vânător".
• Nu sunt un bandit. Surâse, liniştindu-1.
• E o glumă...
• Glumele sunt bune seara, la foc, cu prietenii. Tăcu un moment.
• Acum o să-ţi spun ceva: nu mă mai urmări, pentru că dacă te mai văd o dată, te omor.
• Dacă Razman.
voi primi ordin, va trebui să te urmăresc, îi atrase atenţia