― Întotdeauna răspunzi la o întrebare cu o altă întrebare? făcu el.

Trevize nu rezistă tentaţiei:

― De ce nu?

― Şi ce răspuns mi-ai da dacă te-aş întreba: Te numeşti Golan Trevize?

― Aş răspunde aşa: De ce întrebi?

Taxiul opri la periferia cosmoportului.

― Din curiozitate! spuse şoferul. Întreb încă o dată: Te numeşti Golan Trevize?

Vocea lui Trevize deveni rigidă şi ostilă:

― Ce te interesează pe tine?

― Prietene, nu ne mişcăm de aici până nu aflu răspunsul. Şi dacă în aproximativ două secunde nu îmi răspunzi clar cu da sau nu, opresc căldura în compartimentul pasagerilor. După care continuăm să aşteptăm. Eşti Golan Trevize, Consilier pe Terminus? Dacă răspunsul este negativ, va trebui să-mi prezinţi actele de identitate.

― Da, sunt Golan Trevize, spuse Trevize, şi în calitate de Consilier al Terminus-ului am pretenţia să fiu tratat cu tot respectul. Dacă nu eşti în stare să-mi acorzi acest respect, rişti să te arzi, amice. Şi acum?

― Acum putem continua cu inima ceva mai uşoară.

Taxiul porni din nou.

― Eu îmi aleg cu mare grijă pasagerii; mă aşteptam să transport doar doi bărbaţi. Femeia a constituit o surpriză, şi mi-a fost teamă să nu fi făcut o greşeală. Însă din moment ce am reuşit să vă iau pe dumneavoastră doi, nu mă interesează pe mine cum veţi explica prezenţa femeii... după ce ajungeţi la destinaţie.

― Nu ştii care este destinaţia mea.

― Din întâmplare, o cunosc. Mergeţi la Departamentul Transporturilor.

― Dar nu acolo vreau să merg.

― Asta nu contează absolut deloc, Domnule Consilier. Dacă aş fi fost şofer de taxi, v-aş fi dus acolo unde doreaţi dumneavoastră să ajungeţi. Dar din moment ce nu sunt, vă duc acolo unde doresc eu să ajungeţi.

― Scuză-mă, spuse Pelorat aplecându-se înainte, însă pari şofer de taxi. Conduci un taxi.

― Oricine poate conduce un taxi. Însă nu oricine are şi permis pentru asta. De asemenea, nu orice automobil care seamănă cu un taxi este într-adevăr taxi.

― Hai să terminăm cu joaca, spuse Trevize. Cine eşti şi ce ai de gând? Ţine cont că va trebui să dai socoteala în faţa Fundaţiei.

― Nu eu, spuse şoferul. Poate superiorii mei. Eu sunt agent al Forţelor de Securitate Comporelliene. Am ordinul să vă tratez cu tot respectul datorat rangului, dar trebuie să mergeţi acolo unde vă duc eu. Şi fiţi foarte atent la modul în care reacţionaţi, pentru că acest vehicul este înarmat, şi am ordin să mă apăr împotriva oricărui atac.

16

Odată atinsă viteza de croazieră, vehiculul se deplasă într-o linişte netulburată. Trevize tăcea împietrit. Fără să se uite înspre Pelorat, ştia că acesta îl privea din când în când cu o expresie de nesiguranţă întipărită pe faţă, de parcă întreba: “Acum ce facem? Spune-mi, te rog.”

Aruncă pe furiş un ochi spre Bliss, şi observă că stătea calmă, aparent liniştită. Natural, doar era o întreagă lume. Gaia, deşi la distanţe Galactice, se găsea învelită în pielea ei. Avea resurse la care putea apela în situaţiile disperate.

Dar ce se întâmplase de fapt?

Fără îndoială, funcţionarul de la staţia de intrare a trimis, conform rutinei, raportul ― nemenţionând-o pe Bliss. Acest raport atrăsese interesul celor de la Securitate şi, amănunt interesant, celor de la Departamentul Transporturilor. De ce?

Erau vremuri de pace, şi nu ştia să existe vreo tensiune semnificativă între Comporellon şi Fundaţie. Iar el era un important demnitar al Fundaţiei.

Ia stai, îi spusese celui de la staţia de intrare ― Kendray, aşa îl chema ― că avea o treabă importantă cu guvernul Comporellian. Insistase asupra acestui lucru în încercarea de a putea trece. Kendray probabil că raportase. Iată deci de unde provenea interesul.

Nu luase în calcul această posibilitate, dar ar fi trebuit s-o facă.

Deci, ce se întâmplase cu presupusul lui dar de a avea dreptate? Oare nu începea şi el să creadă că funcţiona ca o cutie neagră, aşa cum credea şi Gaia? Îşi cultivase un exces de încredere în sine bazat pe superstiţie?

Cum se putuse lăsa, fie şi pentru un singur moment, prins în capcana acestei absurdităţi? Avusese întotdeauna dreptate în viaţă? Ştia cum va fi vremea mâine? Câştigase sume importante la jocuri de noroc? Răspunsurile erau nu, nu, şi nu.

Bun, dar avea dreptate numai în problemele mari, cruciale?... De unde să ştie?

Las-o baltă!... La urma urmei, simpla declaraţie că trebuia să rezolve o importantă afacere de stat... nu, spusese că era o problemă de “securitate a Fundaţiei”...

Deci, simplul fapt că se afla acolo într-o problemă de securitate a Fundaţiei, venind în secret şi neanunţat, era de natură a atrage atenţia... Da, dar până când Comporellienii ar fi aflat despre ce era vorba, ar fi acţionat cu cea mai mare prudenţă. Ar fi fost politicoşi, tratându-l ca pe un înalt demnitar. Nu l-ar fi răpit, şi nu ar fi recurs la ameninţări.

Cu toate acestea, acţionaseră exact pe dos. De ce?

Ce-i făcea să se simtă atât de puternici şi de siguri pe ei încât să trateze astfel un Consilier al Terminus-ului?

Să fi fost implicat Pământul? Aceeaşi forţă care a ascuns lumea de origine cu atât de mare eficacitate, chiar şi împotriva marilor mentalişti ai celei de-A Doua Fundaţii? O forţă care se străduia acum să-l oprească din încercarea de a găsi Pământul, încă din prima etapă a căutării? Să fi fost Pământul atotştiutor? Atotputernic?

Scutură din cap. În felul ăsta, putea să ajungă la paranoia. Avea să dea vina pe Pământ pentru toate necazurile? Fiecare ciudăţenie, fiecare piedică, fiecare schimbare de situaţie, trebuiau să fie rezultatul maşinaţiunilor secrete ale Pământului? Dacă gândea astfel, nu mai avea nici o şansă.

Simţi vehiculul încetinind, şi reveni la realitate.

Până în acest moment nu privise deloc oraşul prin care treceau. O făcu acum, cu o urmă de curiozitate. Construcţiile erau joase, dar planeta fiind rece... probabil că majoritatea clădirilor se aflau sub nivelul solului.

Nu văzu nici o urmă de culoare, iar asta părea a fi împotriva firii umane.

Din când în când zărea câte un trecător bine înfofolit. Dar probabil că oamenii, la fel ca şi clădirile, se aflau în cea mai mare parte în subteran.

Taxiul opri în faţa unei clădiri joase, aşezată într-o adâncitură a cărei bază Trevize nu reuşi să o zărească. Trecură câteva momente. Şoferul nu făcea nici un gest. Cascheta albă, înaltă, aproape că atingea capota vehiculului.

Trevize se întrebă, într-o doară, cum reuşea şoferul să intre şi să iasă din vehicul fără a-şi dărâma cascheta. Apoi spuse, cu mânia reţinută a unui demnitar arogant şi netratat aşa cum se cuvine:

― Ei bine şofer, acum ce facem?

Versiunea Comporelliană a câmpului de forţe care separa şoferul de pasageri nu era deloc primitivă. Undele sonore puteau trece prin el... dar nu şi anumite obiecte materiale, contondente.

― Vine cineva să vă ia în primire, spuse şoferul. Staţi acolo şi aveţi răbdare.

Chiar în acel moment apărură trei capete, într-o urcare înceată şi lină, din adâncitura în care se afla clădirea. După capete, urmară şi trupurile aferente. Probabil că noii-veniţi urcau cu un fel de escalator, dar de-acolo de unde stătea, Trevize nu reuşi să zărească detaliile respectivei instalaţii.

Între timp, uşa taxiului de la compartimentul pasagerilor se deschise, şi un val de aer rece pătrunse înăuntru.