Poate că fusese doar o iluzie; şi atunci când luase decizia, şi acum. La urma urmelor, nu ştia nimic despre Plan, în afara ipotezelor esenţiale care validau psihoistoria. În afară de acestea, nu cunoştea nici un amănunt, şi nici o singură fărâmiţă din matematicile pe care se baza.
Închise ochii şi se gândi...
Nimic.
Să fi fost oare forţa suplimentară pe care o primise de la computer? Îşi puse mâinile pe pupitru şi parcă simţi căldura celorlalte mâini, prinzându-le pe ale sale. Închise ochii şi se gândi încă o dată...
Tot nimic.
12
Comporellianul care urcă la bordul navei avea o cartelă holografică de identitate.
Aceasta îl înfăţişa cu o remarcabilă fidelitate: faţă dolofană, barbă scurtă. Dedesubt era un nume, A. Kendray.
Era mic de statură, cu un corp la fel de dolofan ca şi faţa. Avea înfăţişare şi gesturi indolente, domoale. Cerceta nava cu o uimire nedisimulată.
― Cum aţi coborât atât de repede? întrebă el. Nu vă aşteptam înainte de două ore.
― Avem un model nou de navă, spuse Trevize cu o politeţe rezervată.
Însă Kendray nu era chiar un tânăr inocent, aşa cum părea. Intră în cabina de pilotaj şi spuse imediat:
― Gravitică?
Trevize îşi dădu seama că nu avea rost să nege un lucru atât de evident. Spuse, pe un ton neutru:
― Da.
― Foarte interesant. Auzi de ele, dar de fapt nu le vezi niciodată. Motoarele sunt în fuselaj?
― Într-adevăr.
Kendray privi computerul:
― La fel şi circuitele computerului?
― Într-adevăr. În sfârşit, aşa mi s-a spus. N-am verificat niciodată.
― Aha, bine. Mie nu-mi trebuie decât documentele navei: numărul motorului, locul de fabricaţie, codul de identificare, ştiţi, toată bucătăria... Le găsesc în computer, sunt sigur, şi probabil că într-o jumătate de secundă îmi poate oferi formularul de care am nevoie.
Operaţia dură cu foarte puţin mai mult de o jumătate de secundă. Kendray privi din nou înjur:
― Dumneavoastră trei sunteţi toţi oamenii de la bord?
― Da, spuse Trevize.
― Nici un animal viu? Plante? Starea de sănătate?
― Nu. Nu. Bună, spuse crispat Trevize.
― Hum! făcu Kendray notând-şi ceva. Vreţi să vă aşezaţi mâna aici? Simplă rutină...
Mâna dreaptă, vă rog.
Trevize privi aparatul fără nici un pic de bunăvoinţă. Se utiliza pe o scară din ce în ce mai largă, şi devenea din ce în ce mai sofisticat. Aproape că îţi puteai da seama de înapoierea tehnologică a unei lumi dintr-o singură privire, după vechimea microdetectorului folosit. Acum nu mai existau decât puţine lumi, înapoiate, unde microdetectorul nu era folosit. Începutul venise odată cu prăbuşirea finală a Imperiului, pe măsură ce fiecare fragment al întregului începuse să se preocupe de protejarea împotriva bolilor şi microorganismelor străine.
― Ce este ăsta? întrebă Bliss cu voce înceată şi curioasă, întinse gâtul pentru a vedea aparatul dintr-o parte, apoi din cealaltă.
― Un microdetector, spuse Pelorat, bănuiesc că aşa se numeşte.
― Nu este nici un secret, adăugă Trevize. Un aparat care cercetează automat o părticică din corpul tău, pe dinafară şi pe dinăuntru, căutând orice microorganism capabil să transmită vreo boală.
― Acesta face şi o clasificare, spuse Kendray pe un ton în care se desluşea mândria. A fost realizat chiar aici, pe Comporellon... Şi, dacă nu vă supăraţi, aş dori totuşi să puneţi mâna dreaptă aici.
Trevize introduse mâna dreaptă în aparat, şi privi o serie de semne roşii dansând deasupra unui set de linii orizontale. Kendray atinse un contact, şi imediat apăru un facsimil în culori.
― Va trebui să semnaţi asta, domnule, spuse el.
Trevize semnă.
― Cât de grav bolnav sunt? întrebă el. Nu mă aflu în foarte mare pericol, nu-i aşa?
― Nu sunt medic, spuse Kendray, aşa că nu vă pot spune cu precizie, însă nu apare nici un indiciu care să impună întoarcerea dumneavoastră din drum sau punerea în carantină. Pe mine, altceva nici nu mă interesează.
― Ce diagnostic fericit pe capul meu! spuse sec Trevize.
Apoi îşi scutură mâna pentru a scăpa de câteva uşoare furnicături.